Dana Grigorcea: “Eu ocup spațiu cu imaginația, consider că toate spațiile în care eu îmi imaginez povești, îmi aparțin”

Scriitoarea Dana Grigorcea a revenit în atenția publicului românesc odată cu lansarea, în limba română, a romanului Cei care nu mor (Die Nicht Sterben), apărut la editura Lebăda neagră, în traducerea Marianei Bărbulescu. Cartea, distinsă cu Premiul Elvețian pentru Literatură, deconstruiește mitul lui Dracula, pentru a vorbi, de fapt, despre societatea românească de după 1989, dar și despre teme universale, ca radicalizarea, populismul, corupția, fragilitatea umană.

În dialog cu Anca Mateescu la Revista Literară Radio, Dana Grigorcea dezvăluie cum s-a născut ideea romanului și ce forțe întunecate, dar și luminoase, pulsează în paginile sale.

Totul a pornit, surprinzător, de la o librărie din Seattle.

„Eram la Seattle și am avut o serată literară foarte frumoasă, într-o librărie impozantă, cu mese la care cititorii erau invitați să zăbovească și erau ospătați de librar, li se servea limonadă, pișcoturi, librarul le alegea cărțile care să-i inspire, iar librarul mi-a spus: ‘Să știi că, la masa asta la care ai stat tu acum, s-a întâlnit, luni de zile, același grup de bărbați care visa să întemeieze, să fondeze o distribuție electronică de carte. Eu i-am ospătat, i-am încurajat, le-am ales cărțile care să-i inspire și, la un moment dat, acești bărbați au fondat Amazonul și au ruinat micile librării din Seattle și din toată lumea.’ Și eu am spus: ‘Asta e o poveste cu vampiri, tu ți-ai invitat vampirii să-ți treacă pragul și uite că ți-au supt sângele, asta e subiect de roman.’”

Deși nu și-a dorit niciodată să scrie despre Dracula, autoarea a simțit că figura vampirului îi poate oferi o cheie narativă puternică. Romanul devine, astfel, o alegorie despre cum răul circulă prin lume, asemenea cercurilor pe apă.

Personajul principal al romanului este o pictoriță care revine din străinătate într-un orășel românesc, un spațiu simbolic plin de amintiri, dar marcat și de corupție și degradare.

„Vocea povestitoarei este vocea unei femei care iubește. Iubește locul vacanțelor, iubește arta, dar, la un moment dat, i se întunecă privirea și începe să vadă răul, să-și dorească un Vlad Țepeș care să facă ordine. (…) Și cum poate fi salvată povestitoarea mea? Prin artă. Arta este o verticală, ca la Brâncuși, te ridică spre cer și spre lumină. Personajul meu nu poate picta fără lumină, pentru că doar lumina dezvăluie nuanțele și frumusețea.”

Această viziune devine antidotul vampirilor metaforici care domină lumea noastră, fie că sunt giganți tehnologici, fie lideri populiști.