Timpul prezent în literatură - Alina Purcaru: „Nu păstrăm doar finalul, păstrăm tot ce a fost înainte”

Alina Purcaru a publicat recent volumul de poezie „Clivaj. Fidelitate”, apărut la Editura Cartier. Ceea ce te surprinde, desigur, de cum vezi cartea, înainte s-o deschizi, este titlul, mai precis felul cum apare titlul pe copertă: cuvântul „fidelitate” este tăiat cu marker fucsia.

Multe dintre poeme sunt narative, sunt texte cu personaje, micropovești dublate adesea de un comentariu eseistic, reflexiv, de o gândire poetică ce-și propune să sintetizeze, să înțeleagă, să pună în limbaj. Sunt poeme despre „viaţa fetelor şi a femeilor”, cum spune pe coperta a patra Elena Vlădăreanu.

Alina Purcaru are multe de spus pe tema asta: de la dragoste şi durere, bucurie şi spaimă, până la istoria femeilor reflectată de istoria hainelor sau de istoria treburilor casnice.

Adela Greceanu a vorbit cu autoarea despre noua ei carte.

Așa s-a numit cartea inițial, „Fidelitate”, și apoi i-ai schimbat titlul în „Clivaj”, dar n-ai putut renunța de tot la „Fidelitate”? Care e povestea acestui titlu sofisticat şi care stârneşte curiozitatea?

Alina Purcaru: „Povestea este că nu păstrăm doar finalul, niciodată. Nu păstrăm doar ultimele concluzii. Păstrăm tot ce a fost înainte. E o carte despre cicluri, începe cu îndrăgostirea și cu sentimentul care te face să crezi că ai putea să schimbi lumea și se termină cu moarte. După care urmează speranță. Şi strânge în ea foarte multe stări pe care le-am și cunoscut și pe care, cu siguranță, foarte mulți dintre noi le cunosc. Am vrut ca toate pachetele astea de stări și de adeziuni să fie acolo, împreună cu punctele de ruptură, de despărțire, de contemplație ale unui parcurs în care poate nu te mai regăsești. Dar e al tău și nu poți să-l negi. Chiar dacă îl tai cu o dungă fermă și, totuși, roz, rămâne acolo.”

Unul dintre cele mai puternice poeme din carte este „Paris bonheur”, în care istoria femeilor este descrisă prin istoria hainelor. O istorie a raportării societăţii la hainele femeilor. O istorie a raportării femeilor la haine. Un poem despre dimensiunea politică a hainelor femeii: „Ca şi scrisul/ hainele au o istorie de sânge/ şi privilegiu/ de disciplinare, renunţare şi revendicare/ hainele sunt de cucerit/ de eliberat/ şi de scris”. Cum ai ajuns să formulezi cu atâta precizie aceste lucruri?

Alina Purcaru: „Cred că răspunsul simplu este observând, devenind, pe măsură ce eu, la rândul meu, am evoluat și am înțeles mai multe lucruri despre lumea în care suntem: că nimic nu este neutru, că nimic nu este la întâmplare, că totul este infuzat de o istorie și de o dinamică a puterii, inclusiv felul în care suntem în lume, felul în care ne performăm corpurile, identitățile, iar în cazul femeilor și al hainelor este cu atât mai evident. O istorie a felului în care am fost normate, disciplinate să apărem în societate este implicit și o istorie a opresiunii, și a limitărilor, și a conflictelor, inclusiv conflicte de clasă. Poemul ăsta cred că este unul dintre puținele în care se vorbește explicit despre asta. Nu toate ne-am permis aceleași haine, nu toate ne permitem aceleași haine și ele vorbesc foarte mult despre un loc în lume, despre condiționări, despre privilegii, despre acces, uneori despre condiții extreme și despre modul în care am fost învățate sau disciplinate să ne raportăm la propriile corpuri și la corpurile din jurul nostru. E o întreagă istorie a corpului privit ca parte care nu merită neapărat prețuire sau care nu este valoroasă, care e mereu sub minte. Dihotomia corp-minte are o întreagă istorie. Și atunci mi s-a părut important să mă gândesc la asta și la cum putem să ne luăm corpurile înapoi și să le revendicăm ca zone legitime, și luminoase, și valoroase, și inteligente, care merită discuția și care merită scrisul și un alt tip de privire.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

30 ianuarie 2026, ora 18:00

Realizatoare: Adela Greceanu