Erezii moderne – Tangențe între Argumentul Doomsday și Realitatea Simulată – p2
9 May 2021
Conspirația becurilor cu incandescență sau copilăria uzurii planificate
29 June 2021

Erezii moderne – Tangențe între Argumentul Doomsday și Realitatea Simulată – p3

Discuțiile și inevitabilele controverse privind cele două concepte au fost reinițiate în ultimii ani, folosindu-se cunoștințe și metode noi oferite de filozofie și știință. Este de discutat dacă un plus de permisivitate a celor capabili de înțelegere a favorizat reîncărcarea ideilor antice despre sfârșitul lumii și scepticismul privind realitatea acesteia.

Discuția se duce, azi, în termeni de probabilitate – concept fără de care, de altfel, s-ar anihila majoritatea teoriilor acceptate, ale fenomenelor fundamentale. În acest context, se reflectează asupra șanselor ca Argumentul Doomsday și realitatea simulată să fie corelate.

În episodul precedent, am evocat Argumentul Baynesian ca suport matematico-filozofic (desigur, probabilistic!) al sfârșitului lumii, respectiv traiului în Matrix.

În continuare, vom evidenția timpul, ca factor esențial și comun calculelor matematice asociate celor două ipoteze. Astfel, premisa Argumentului Doomsday este asumarea cunoașterii zonei temporale din existența speciei/civilizației care suntem.

Ipotetica realizare, de către ființe conștiente, de exemplu noi, Homo Sapiens Sapiens, a realității simulate ar fi, inevitabil, consumatoare de timp: resursele computaționale și de sistem trebuie să devină colosale, pentru a fi capabili să producem un univers întru totul veridic, populat cu alte ființe virtuale, conștiente.  Așa-zisa Inteligență Artificială, atât de clamată azi, dacă abia ar zgâria la porțile edificiului universului simulat !

Se pune problema: considerându-se,  probabilistic, speranța de viață a umanității dată de „Argumentul Zilei de Apoi”… ar avea, specia noastră, timpul necesar împuternicirii cu formidabilele resurse evocate mai sus?  În p1 (data…) citam probabilitatea matematică de 95% (aproape certitudine!) ca speranța de viată a umanității să fie de 9120 de ani. Cu creșterea probabilității care decurge din postularea poziționării mai timpurii a prezentului, pe linia vieții civilizației, crește și speranța de viață, astfel încât, teoretic, ne-am putea „procura” timpul necesar atingerii condiției și resurselor „post-umane”.   Din nou, este necesară mențiunea că aparatul matematico-logic invocat pentru asemenea concluzii este dificil, modelarea – disputabilă și că, de dragul Ereziilor moderne, putem doar să le luăm „de bune”.  În fine, speculații…

Ca întotdeauna, însă, prezentarea problemei nu trebuie să o încheie, ci să genereze următorul set de ipoteze. În acest caz, dacă o civilizație ar ajunge să poată crea un univers simulat, populat cu entități conștiente (dar nu neapărat conștiente că „trăiesc” într-o simulare), atunci nu s-ar abține să creeze multe, foarte multe astfel de universuri.  Cu ce motivație? de exemplu – pentru investigarea experimentală a variantelor evoluției sale, pentru maximizarea șanselor de supraviețuire.

Ar fi etică (și după ce criterii) generarea unor astfel de lumi, din a căror devenire și – mai ales – decădere s-ar câștiga experiență? La a căror eventuală autodistrugere s-ar asista impasibil, „salvându-se”, cel mult entitățile definite ca valoroase pentru  „însămânțarea” unor noi universuri?  Se argumentează că da, ar fi etic, cu condiția creării, „programării” unor lumi cu aceleași riscuri inerente precum ale creatorilor.

Mai mult – supravegherea „spectacolelor” acestor lumi create, generate, s-ar putea produce în fracțiuni de timp, secunde, față de bazele de timp, ceasurile programate lor. Precum rularea unui film pe repede-nainte, la comanda și sub observarea operatorului.

Suficiente sugestii, probabil, chiar și pentru un exercițiu de imaginație. Stimați cititori și ascultători, sunteți invitați la reflecție!

redactor Florin Vasiliu