Erezii moderne - Tangențe între Argumentul Doomsday și Realitatea Simulată - p2

Posibilitatea definirii și manevrării după voie a unor „persoane” zise avataruri și medii - de exemplu rețele sociale, jocuri audio-video - în care acestea să „zburde” în universul informatic chestionează limitele realității.

Subiectul se dovedește eferverscent mediatic.

Luminile și umbrele „Inteligenței artificiale” adaugă faptului că oamenii pot produce și îmbunătăți avataruri și medii tot mai realiste. Eforturile de simulare a comportamentului uman prin programare sunt  asociate cu cele de conectare hardware a celulelor cu procesorul.

Chiar dacă posibilitatea interfațării depline sau, mai mult, programarea naturii umane ar fi himere (de marketing), ideea că am putea fi, la rându-ne, avataruri în evoluție pe scena simulată a Universului este inevitabilă.

Interesant este și că re-apariția acestei idei se produce pe bazele unor realizări științifice, față de maeștrii antici care o evocau prin raționament sau experiențe, trăiri.

Două teme par dominante în acest context: 1) Probabilitatea de a fi, noi înșine (dar ce ar însemna „noi înșine”?), protagoniști ai unei realității simulate (dintre numeroase altele) și 2) Criteriile sau indiciile de stabilire, înțelegere, dacă ni se întâmplă una ca asta.

Declararea unei probabilități este deconcertantă: doar ca exemple, sus-menționatul Nick Bostrom este aproape sigur că „jucăm” într-unul din miliardele de medii produse de o supercivilizație, în timp ce Scientific American presupune 50/50 într-un interesant articol (https://www.scientificamerican.com/article/do-we-live-in-a-simulation-chances-are-about-50-50/).  Dv. ce credeți, stimați cititori și ascultători?

Ca de obicei, însă, temele primare estompează discuțiile privind urmările, consecințele: ce-ar fi dacă ar fi adevărat ? Atunci, spre exemplu, „noțiuni - ancoră”  precum „real”, „natural”, „viață”, „conștiință”, „legile fizicii” etc. și întreg efortul științifico-filozofic asupra acestora ar trebui regândit. Dar... ce-ar însemna regândire ? ar fi un fenomen independent sau s-ar produce tot în paradigma unei super-programări ?  De notat că fie și un astfel de articol de popularizare este abuziv prin ghilimele și aldine: numeroși termeni devin interpretabili în chei noi.

Tema acestui articol este, însă, posibilitatea relației între Argumentul Doomsday și realitatea simulată. Noțiunea-cheie este  „raționamentul bayesian”, care-și ia numele de la matematicianul și -desigur - filozoful și teologul englez Thomas Bayes, trăitor în secolul al 18-lea. Interesanta sa biografie se încheie - deloc banal - cu repausul într-un cimitir al nonconformiștilor - Bunhill Fields. Acest „amestec” de erudiție științifică, filozofică și religioasă, proprie unor personalități ale tinerei - pe atunci - epoci a luminilor poate fi exemplu de împlinire întru inteligență și spiritualitate, chiar și pentru savanții de azi... Nu este întâmplător că teoria statistică și a probabilităților gândită  de Thomas Bayes a fost doar dezvoltată, aplicată, dar niciodată negată.

În esență, Thomas Bayes a teoretizat probabilitatea să se întâmple ceva pornind de la presupuneri apriorice, tot probabilistice. Consecința cea mai spectaculoasă  este Argumentul Doomsday, descris în episodul precedent, care anticipează, cu o probabilitate dată, durata de viață a umanității și implicit, numărul total de oameni trăitori vreodată.

Dar... cum intervine teoria lui Bayes și în discuția ultramodernă privind posibilitatea și probabilitatea să trăim într-o realitate simulată?

Astronomul David Kipping, profesor asociat la Universitatea Columbia, a evaluat problema pornind de la principiul indiferenței, aplicabil când nu există date care să încline balanța: nu știm, deci este egal probabil să existe și să nu existe realități simulate. Cu mențiunea că prin realitate simulată se înțelege acea „realitate” (aproape) imposibil de sesizat de ființele conștiente care o populează. Aplicând probabilistica bayesiană acestei premise, se obțin 50/50 șanse să „trăim” într-o realitate simulată.

La extrem, dacă umanitatea ar ști că există realitate simulată „dotată” cu ființe cognitive, prin însăși capacitatea și experiența producerii acesteia, atunci probabilitatea de a fi noi înșine personajele unei asemenea lumi, create de alții, s-ar apropia de un năucitor 1.

Între aceste extreme se joacă, încercându-se găsirea unor argumente valide care să nege folosirea ca premiză a amintitului principiu al indiferenței. Cum s-ar putea detecta erori, nepotriviri în presupusa Matrix?

Se opinează că, dacă puterea computațională a civilizației-părinte ar fi infinită, detecția simulării de către locuitori ar fi imposibilă, deoarece  „adâncimea” universului creat ar fi nelimitată.

Dar, dacă lumea, universul, ar părea examinatorilor dinăuntru incoerent la limite, sau contradictoriu, de exemplu nerespectând, în instanțe evidente, legile fizicii sau nepermițând agregarea fundamentelor... atunci s-ar putea specula. Perspectiva puterii de calcul generatoare enorme, dar limitate, deci a necesității optimizărilor și „scurtăturilor” este evocată, între alții, de Houman Owhadi, expert în matematici computaționale la reputatul Institut Caltech. Acesta consideră că așa-numita funcție de undă - obiect teoretic fundamental al mecanicii cuantice - oferă o cale pentru detecția felului realității obiectelor cuantice studiate: de bază sau simulate.

Ipoteza că simularea, cu resurse finite, s-ar „da de gol” ființelor raționale generate este incitantă, mai ales în contextul limitărilor, paradoxurilor fizicii și biologiei fundamentale, astrofizicii și cosmologiei. Nu mai este vorba de impasuri sau erori pe drumul altfel victorios al cunoașterii, ci de fenomene observabile, imposibile pentru știință. Să fie refuzul aceptării fisurilor inexplicabile, prizonieratul cognitiv, vehemența dogmatică trăsături programate, distribuite aleator și majoritar?

Și totuși - de ce ar fi conexe, în afara folosirii modelării baynesiene, argumentul Doomsday și realitatea simulată?

O schiță de răspuns - în episodul viitor. Reflecție agreabilă!

redactor Florin VASILIU