Maeștrii constructori ai antichității (IIIb) Complexul Ajanta din Maharashtra, India

Arta modelării masivelor din piatră este admirabil
exemplificată de situri din zona Indiei. Partea central-estică a peninsulei
conține ansambluri de cavități uimitoare arhitectonic, tehnic și artistic,
imposibil de explicat rezonabil prin posibilitățile oamenilor trăitori în
primele secole d.Hr. În acest episod - o scurtă prezentare, în ideea de lucru a
Ereziilor moderne, a sitului de la
Ajanta, cuprins în patrimoniul mondial UNESCO.

La Ajanta, edificiile sunt excavate într-un perete
stâncos oblic, care, privit de sus, apare ca un arc cu lungimea de circa 600 de
metri. Amplasamentul valorifică o „pâlnie” formată de relieful pietros, de
origine vulcanică, pe cursul râului Waghur. La circa 20 de metri mai sus de bază,
planul conic natural a fost, se pare, pregătit pe o „bandă” de 10-20 de metri,
formându-se, astfel, peretele lung, arcuit, masiv, de-a lungul căruia s-au
sculptat cavitățile.

Privirea atentă asupra acestei „fațade” stâncoase
trimite, imediat, la generarea intenționată: în unele zone, peretele dezgolit
poartă urmele fasonării grosiere făcute parcă în stare plastică, de o ipotetică
„spatulă”. Acolo, se poate discerne pe baza
de lucru un „caroiaj” estompat, posibil rezultat al dizlocării a sute de
blocuri și, astfel, a unor straturi paralele de rocă.

Problema este observația inexplicabilă a aspectului
„modelat”, e drept - grosier, al unor
zone, doar cu urme rotunjite, fără suprafețele, muchiile, așchiile, chiar ulterior
prelucrate, specifice dislocărilor în cariere. Imaginația trimite, de exemplu,
la un uriaș calup de unt din care s-au tăiat, în straturi, sute de cuburi, cu o
spatulă încinsă...

Astfel de urme constituie o categorie distinctă de
prelucrare a rocii, practicate de (stră)vechii constructori, pretutindeni pe
glob. Situl Ellora, descris în episodul precedent, poartă urme similare; la fel
- și este doar alt exemplu - șantierul întrerupt al obeliscului de la Asswan,
în Egipt, sau ansamblul Petra, în Iordania, menționate, de asemenea, în această
serie. America de Sud oferă, la rându-i, interesante locații, cum ar fi
peretele stâncos de la Ollantaytambo, în Peru.

Revenind la Ajanta, este de notat perioada prezumată a relizării
operelor în bazalt: sec 2 î.Hr - 4 d.Hr,
precum și metoda: cu dalta și ciocanul.

Sunt disponibile pe net materiale foto-video relevante
pentru aspecte mergând de la detaliu la ansamblu. Complexitatea proiectelor și
nivelele ierarhizate ale execuției în dimensiuni, detalii și finisaje, sunt
greu de atribuit unor mânuitori de unelte primitive conduși de arhitecți,
structuriști și artiști, imposibili
acum două milenii.

De altfel, pentru Ajanta, la fel ca la Ellora, se recunoaște
ignoranța în privința identității realizatorilor superbelor cavități sculptate
în bazalt. Este sesizabilă, și în acest context, dilema istoriografiei oficiale
față cu produsele unor civilizații străvechi, care nu se încadrează în tabu-ul liniarității dezvoltării.

Ajanta prezintă paralele clare cu Ellora și alte situri
de același gen, menționate în episodul precedent.

Astfel, hinduismul, budismul și jainismul coexistă prin
monumente distincte, fără certitudinea ordinii edificării sau semne de conflict.
Să fie o erezie ideea firescului pluralității
de credință a anticilor sponsori,
care aveau la dispoziție capacități de proiectare și execuție comparabile?

În ambele situri se remarcă edificiile vihara și chaitra. Descrierile amănunțite ale acestora sunt disponibile pe
net. Pe scurt - vihara (traduse prin mănăstiri) sunt spații, holuri
paralelipipedice cu latura chiar și de 20 de metri, relativ joase - de 2,5-3 m
înălțime, cu plafoanele plane, paralele cu pardoselile. Câte un rând de coloane
îi spijină flancurile, oferind, tehnic, posibilitatea unor extensii laterale,
ca niște galerii care bordează golul principal. În pereții acestor galerii sunt
excavate volume paralelipipedice mici considerate chilii sau, poate, mai realist, locuri individuale de
reculegere. Pe peretele opus intrării se
află nișa cu statuia zeității cultului incintei.

Am descris o vihara,
în aspectele mai puțin comune, în episodul trecut, dedicat sitului Ellora. La
rându-i, Ajanta oferă câteva astfel de mănăstiri
integral sculptate în rocă. Aici însă, picturile care împodobesc
interioarele sunt păstrate cel mai bine, între siturile de gen. Tehnica este
comună, bazată adesea pe „tencuirea” și ”gletuirea”, folosind materiale
naturale locale, a feței rocii.

Relativa abundență, la Ajanta, a picturilor murale este
un aspect care poate estompa impresiile admiratorului tehnicii prelucrării
rocii, inexplicabile, încă, în mod rezonabil. Propunerea dălții, ciocanului și
infinitei răbdări nu conving în fața unor caracteristici ale lucrărilor în
bazalt. Doar ca exemplu - sunt comune intersecții monolitice impecabile de planuri și suprafețe curbate la coloane și
capiteluri; sau uimește „dantelăria” impecabilă a bazaltului, până la detalii a
căror ratare, ciobire ar fi regula...
Inutil de menționat că „metalurgia” prezumată a secolelor II î.Hr - 5 d.Hr. excludea
orice instrumente de lucru în rocă dură, nemaivorbind de cantitatea necesară (a
sculelor) și întreținerea acestora.

Pretutindeni unde scenele sau reprezentările abundă, nu
există imagini ale tehnicii de construcție. Ajanta nu face excepție. De
asemenea, la fel ca în alte monumente ale lumii antice, fasonarea și eventual
modelarea pietrei au prevalat față de pictare.

Aceste observații sunt valabile, desigur, și pentru
edificiile chaitra - templele acelei
lumi indiene străvechi.

Chaitra (templu)se prezintă ca săli dreptunghiulare
semnificativ mai înalte decât vihara,
cu alte proporții și forme: adâncimea este semnificativ mai mare decât lățimea
și o boltă înaltă înlocuiește plafonul jos și plat al viharei. Este întotdeauna remarcată impresionanata conturare în
stâncă a unor nervuri verticale arcuite, care - se consideră - imită, în
intenția constructorilor, grinzi din lemn. Astfel sunt templele (zise grotele) nr. 19 și 26 (Ajanta),
respectiv 10 (Ellora) în timp ce nr.9
(Ajanta) este un superb templu cu bolți lise. Colonadele impecabile, idolul și
„altarul” sunt nelipsite din structura acestor incredibile excavații și
modelări în monolit. Decorațiunile abundă și impresionează, de la elemente
majore precum coloanele și capitelurile, până la detalii. Gândul către modelaje sau stucaturi trebuie, desigur, reprimat...

Fațadele sunt, la rându-le, impresionante. Mai ales în
aceste zone este clar vizibilă, uneori, trecerea de la excavația brută în stâncă
la peretele neted, uniform în textură, plan.

O altă observație referitoare la măiestria sculptorilor este că „paleta” finisajelor este completă,
indiferent de dimensiunea sau forma elementului constructiv sau decorativ. Ca
și azi, existau, probabil, echipe calificate inegal, deși în posesia acelorași
tehnici. Sau: cerințele de precizie variau după importanța elementului dorit.
Am menționat, în episodul trecut, un cilindru bazaltic vertical, perfect
geometric, lustruit „oglindă”, într-un set ritualic la Ellora. Util de
reamintit - este parte a monolitului în care a fost excavată, sculptată ori
fasonată grota respectivă.

Este interesantă remarca despre diferențele între
elemente identice alăturate, mari sau de detaliu. De exemplu, coloane fasonate
în secțiune octogonală pot prezenta fluctuații progresive („evazări”) ale
fațetelor, în timp ce muchiile rămân impecabile. Câteva apar perfecte, de sus
până jos. Ideea deformării prin acumulare în jos, sub presiunea (unui strat al)
rocii maleabile, este, desigur, fantezistă.

Detalii greu de găsit fără îndrumare oferă alte exemple
inexplicabile. O zeitate este reprezentată putând multiple și detaliate podoabe,
între care rânduri de salbe... imagine plauzibilă de ieri și de azi. Problema este
că „mărgelele” dintr-un șir - în relief pe gâtul și pe pieptul zeității - sunt goale pe dinăuntru! Mici orificii permit această constatare, cu
ajutorul unei surse de lumină bine poziționate. Cum se poate realiza aceasta,
în bazalt monolitic? De asemenea, pereții acestor podoabe sunt atât de subțiri,
încât este imposibil să fie realizați prin sculptură, frezare sau alte mijloace
mecanice.

Este de menționat că nu au fost realizate cercetări și
analize ale structurii minerale, cu eșanțioane prelevate din diverse locuri
semnificative. Desigur, dorința de a prezerva situri superbe, precum Ajanta și
Ellora, justifică astfel de interdicții,
active, de altfel, pretutindeni în lume. Pe de cealaltă parte, însă,
eșantionările ar fi infinitezimale față de distrugerile, majoritatea intenționate,
produse în timp. Contextul clasic fiind, desigur, tendința generică a noilor
dominatori de a șterge izvoarele ideatice neconvenabile.

Nu numai edificiile, „grotele” sunt foarte interesante
din perspectiva ereziilor moderne.

Explorarea, în zonă, a albiei râului Waghur, modest ca
debit, aduce în atenție zone de „defileu”, în care eroziunea foarte adâncă a
stâncilor este „rotunjită”, șerpuită și uniformă. Parcă s-ar fi scurs o
cantitate de diluant printr-o masă de plastilină. Deasupra unui nivel însă, efectiv
de la o linie în sus, pereții rotunzi și netezi încetează brusc, continuați cu suprafața
colțuroasă, neregulată, obișnuită a rocilor.
Să fi fost aceasta o cale de evacuare a unui ipotetic solvent mineral,
folosit la excavații și modelări?

Această idee, a solventului rocii, nu este, desigur, nouă
între ipotezele alternative și ar explica multe constatări efectuate la
siturile străvechi. Chiar și într-o astfel de ipoteză, cu toate extensiile
aferente, rămân aspecte inexplicabile, mai ales tehnologice, care depășesc
cadrul acestei serii. În plus, nu se cunoaște, în prezent, o substanță care să descompună
sau -mai ales- să plastifieze reversibil roca vulcanică, disponibilă în
cantitățile implicate de siturile megalitice. Experimentele către sinteza de
acizi „naturali” nu au lipsit, dar succesele au fost foarte limitate.

Legende sud-americane menționează extracte de plante
(acizi carboxilici) capabile să moaie piatra. Acizi organici. Aceștia sunt
dovediți capabili a dezagrega calcarul și rocile care-l conțin. NU și compușii
vulcanici, precum andezitul. Să fi existat, oare, combinații secrete, în
cantități suficiente, capabile să dizolve și roca dură, vulcanică, nu numai
calcarul? În plus - posibil de obținut în toate zonele uimitoarelor construcții
antice de pe glob? Și, nu în ultimul rând, cum se rezolva problema letală a
toxicității acestor compuși „sfarmă-piatră” asupra maeștrilor modelatori?

Bineînțeles, nu lipsesc încercările de explicare a tehnicilor prelucrării
pietrei, folosite de antici: dalta și
ciocanul sunt considerate suficiente doar de academici. Încercările de
reconstituire, puține și cu obiective relativ minore, au eșuat. Interesant,
însă, că nici mulțimea cercetătorilor independenți, unii cu pregătire
științifică, nu a avut mai mult succes. Reușite limitate, totuși demonstrabile
precum ipoteza geopolimerilor antici, nu acoperă multiple situri și artefacte.

Există și ipoteza că autoritățile ar refuza eșantionările
și analizele petrografice amănunțite pentru a întreține aura de mister a
marilor situri antice. Scopul ar fi - menținerea semnificativelor venituri din
turism: atracția ar scădea dacă s-ar cunoaște precis originea și tehnologiile
de construcție. Această ipoteză este, pe de altă parte, contrazisă de
realitatea afluxului de vizitatori proporțional cu multe alte valori decât misterul. Încărcătura culturală,
istorică, religioasă a zonelor sau monumentelor depășește, de obicei, cu mult introspecțiile
privind linia timpului și posibilităților umane.

Dar, mai este și posibilitatea ca eventualele revelații
ale analizelor de laborator, explorărilor galeriilor rămase închise ori sondajelor
cu mijloace ultramoderne să revoluționeze cunoașterea timpurilor străvechi ale
umanității. O ipotetică, improbabilă resetare
a începuturilor ar antrena reconsiderări ale dogmei liniarității evoluției
istorice greu de gestionat.

redactor Florin
Vasiliu