Obiecte interesante ale zeilor (p2)

Asemănările între unele reprezentări materiale, plastice, ale „recuzitei” zeilor antici și obiecte ale civilizației moderne sunt remarcabile. Adăugând, cu mintea de azi, relatările despre „echipamente” stăpânite de personaje și fapte din basme, legende și mituri, se pot contura imagini ale unui trecut îndepărtat scutit, pe alocuri, de primitivism...

În episodul trecut au fost propuse două astfel de obiecte, asociate unor personaje de prim rang, „zei”, ai civilizațiilor antice: „ceasul floral” și „geanta de mână” cu simbolism și eventuală funcționalitate neexplicate  de artiștii plastici din urmă cu milenii. Inutil de menționat -  interpretările mainstream insistă pe cheia ritualică, simbolică.

Subzistă, desigur, cu toate asigurările transparenței, atitudinilor indiferente ori ironiilor cercurilor „de prim contact” cu trecutul îndepărtat, subzistă deci suspiciunile privind posibila ascundere a unor artefacte, inclusiv înscrisuri cu potențial clarificator. Motivul ar fi, desigur, simplu: acreditarea unor supercivilizații protoistorice ar dinamita (pentru început) edificiul nașterii și evoluției liniare a umanității.

Alte obiecte „la purtător” în trecutul îndepărtat prilejuiesc analogii interesante.

Căștile de protecție par să fi fost extrem de prețuite și în antichitate sau vremuri legendare. Eroul mitic persan Rostam îndeplinește șapte munci (motiv notoriu  în epica legendară), culminând cu uciderea „demonului” uriaș (ființă generică în numeroase culturi și religii, dar refuzată de știință) - în acest caz Div-e Sepid, Demonul Alb - cu sângele căruia vindecă orbirea regelui și răni ale eroilor luptători împotriva uriașului. Capul Demonului Alb va fi folosit drept... cască de către Rostam.

Și mitologia germanică amintește de obiecte destinate protecției, în primul rând a capului (dar nu doar atât, după cum vom vedea). Tarnhelm  este o cască purtată de Alberich sau Alfrikr - personaj pitic din categoria elfilor, protagonist în poemele Cântarea nibelungilor și Ornit. Numele său înseamnă „conducător al ființelor supranaturale” (elfilor), iar casca Tarnhelm dădea purtătorului capacitatea de a se transforma  sau de a deveni invizibil.

(Auto)transformarea  este, de altfel, un fenomen frecvent evocat în mitologie sau basme, întotdeauna realizată de personaje excepționale, precum eroi sau zeități. Pedepsele (blestemele) maleficilor care îi transformă pe oameni în animale (cu posibilitatea dezlegării, deci revenirii la starea inițială, în anumite condiții) apar pretutindeni: în legendele Greciei Antice, în basmele noastre, în epopeile nordice... Să fi fost modificarea morfologică o posibilitate în străvechime sau doar produsul fanteziei populare?

Doar câteva dintre „măștile rituale” ale antichității. Aspectul acestora este greu de pus pe seama fanteziei sau erorilor de interpretare a artiștilor antici. De la stânga: pictură rupestră estimată la 10000 de ani vechime, parte a unei „galerii” descoperite într-o peșteră la Chhatisgarh - India; „scafandru ?” din cultura Popol Vuh, Guatemala; figurină din cristal natural (!), cultura hitită, pod. Anatoliei, circa 1500 î.Hr; ș.a.m.d. ...

Și invizibilitatea, potențată de căști (coifuri) sau costume era asociată personajelor din legende. Destul de interesant - nu ființa, ci „echipamentul” producea efectele „imposibile”. De aici și adjudecarea, de către învingătorul ocazional, a obiectelor învinsului.

„Coiful invizibilității” era asociat unor zei de prim rang ai Greciei Antice - Atena și Hermes, repectiv eroului Perseu (fiu al lui însuși Zeus cu muritoarea Danaë). Este interesant ca Perseu a fost remarcabil „înzestrat” de o pleiadă de zei, pentru a înfrânge Meduza. Între altele, „coiful invizibilității” l-a primit de la Hades, în timp de Hermes i-a imprumutat „sandalele înaripate”. O misiune individuală de comando împotriva unui monstru (mutant) al Antichității... În legătură cu transformările  provocate, deja menționate mai sus - este de remarcat că și Meduza le suferise: odinioară pângărită de Poseidon în templul Atenei, părul acesteia fusese transformat în șerpi de zeița înțelepciunii... răzbunătoare cu acea ocazie.

Nu mai puțin interesant este sacul special „kibisis”, destinat transportării în siguranță a capului Meduzei, după ce ar fi fost ucisă. Cu „amănuntul” că privirea Meduzei împietrea - la propriu ! - folosirea sacului (necomun!) devine semnificativă: de ce ar mai fi fost strict necesar, dacă transporta capul lipsit de viață, al Meduzei? Poate nu este lipsit de semnificație că, pe drumul primejdios al întoarcerii, Perseu însuși se răzbună pe regele Atlas al Mauritaniei, pentru lipsă de ospitalitate, transformându-l în... piatră! Să fi folosit Perseu capul Meduzei?...

Fie și o exemplificare sumară a varietății „podoabelor” capului, a căror importanță era, evident, majoră, arată rafinamentul artistic și încărcătura simbolică:

De la stânga: „aici baza Regiunea I. Recepție.”  (misterioasa „Doamnă din Elche”- cu variațiuni descoperite în Spania spre 1900); „Ping! aici Urechirotunde” (bazorelief Maya); „Sunt Africanul” (cap olmec la Muzeul de Arheologie din Xalapa, Mexic); „Vă aud bine!” (Cociyo, zeu al fulgerelor și ploii, cultura mexicană Zapotek, est.500 î.Hr.); „Echipat, ochelarii puși, stand-by, vere Cociyo!” (Tlaloc, zeu aztec al apei și ploii)...

Armele au reprezentat, dintotdeauna, constante ale dotării zeilor (și desigur, nu numai a lor). Între acestea, trăznetul a rămas o marcă de neșters în majoritatea culturilor antice. Nu este de mirare că efectele fizice copleșitoare asociate descărcărilor electrice i-au impresionat pe antici, care le-au alocat, pretutindeni, zeităților de prim rang, supreme chiar.

Dar, relativ surprinzător, inclusiv prin unitatea stilistică a reprezentărilor, este obiectul, instrumentul sau arma producătoare de trăznete. Este un obiect de mână, simetric, în general bidirecțional, de dimensiuni relativ mici și deci, ușor manevrabil. Seamănă, în cele mai vechi reprezentări, cu o ganteră terminată cu tridenți sau „cvadridenți”.

În panoplia armelor „albe”, chiar înzestrate cu calități remarcabile, „generatorul de trăznete” este cu totul aparte. Este figurat ca un obiect clar, funcțional, precum săbiile, pumnalele, armurile, scuturile, coifurile - dar diferit de acestea și incomparabil mai rar, asociat puterilor maxime, zeului suprem; niciodată folosit de zei „subalterni”, nicicum de oameni.

De la stânga: Marduk („copilul-soare”), zeul suprem al panteonului babilonian începând cu sec. XVIII î.Hr., înaripat, în poziție de luptă, manevrând „dublii tridenți”; Zeus al culturii elene, purtând un singur instrument asemănător; figurină-pandantiv suedeză; zeus în reprezentare grafică, respectiv „generatorul de trăznete” în numismatică.

„Vajra”  din mitologia indiană este descrisă ca arma lui Indra - conducătorul zeilor. Corespondența cu „aruncătorul de fulgere” al olimpianului Zeus este evidentă. Mai mult, „Vajra” fusese fabricată pentru Indra de Tvastar - producător al instrumentelor folosite de zei, un posibil analog al „fierarului” Hefaistos. Interesant este și că „Vajrayāna” este tradus prin „Vehiculul - diamant” sau ”Vehiculul - trăznet(ului)” - cu posibila indicare a sursei de energie, respectiv a  unei funcționalități majore. Caracterul ritualic și simbolic al termenului a covârșit, progresiv, semnificația primară - o armă - imposibil de acceptat ca realitate a antichității.

De notat și referințele mai târzii despre „dubla Vajra” (în foto - un exemplar din cultura japozeză a secolului al XVIII-lea) - sporind caracterul multidirecțional al armei (conceptului) cu prețul reducerii portabilității: nu am găsit reprezentări antice ale zeului suprem purtând respectivul model.

Foto dreapta prezintă evoluția, firească pentru oameni, către pumnal.

Reprezentarea cu fond negru este o radiofotografie (culorile sunt alocate convențional, pentru diferențiere) a magnetosferei planetei Jupiter (numele zeității romane supreme, echivalent al lui Zeus - singurul capabil să trimită „fulgere”). De notat că Ares, zeul războiului în panteonul elen, dispunea numai de echipament „convențional” (!)

Spre deosebire de orice armă, însă, bi- sau multidirectividatea poate nedumeri. Care să fi fost asocierea de idei, astfel încât artiștii plastici să reprezinte, pretutindeni în lumea antică, sursa trăznetului (fenomen direcțional prin excelență, aruncat în general către oameni) printr-un dispozitiv cu dublă sau multiplă directivitate?  Doar ca observații - nici o armă  de azi nu este „bipolar simetrică”, iar rigoarea și discernământul reprezentărilor antice sunt remarcabile.

Tot în categoria „dotărilor” zeilor, să observăm și aripile. Semnificând capacitatea de zbor, acestea sunt răspândite în toate culturile antice, dar asociate cu discernământ numai unora dintre ființele supranaturale.

(Aripile, ca elemente constitutive ale altor ființe, neumane, sau obiecte, sunt omniprezente în vechimea istorică și folclorică. La fel - capacitatea de zbor. Cele mai „tari” sunt, însă, reprezentările și relatările mijloacelor de zbor fără aripi, adică potențial extraatmosferic, unde aerodinamica nu este un factor. Imaginație populară sau realitate - discuția depășește oricum cadrul acestui episod...)

Considerând că superbele reprezentări ale ființelor (și obiectelor!) înaripate din antichitatea egipteană și babiloniană exprimă numai adorație și idealuri, să examinăm și exemple mai puțin comune (de la stg.) aparținând culturii Veracruz (Mexic) - două fluiere; în centru - o „relicvă a istoriei ancestrale” din excepționalul templul hindu Sukuh (Java Centrală, Indonezia), datat secolul al XV-lea;  de la dreapta: un alt fluier(sic) înaripat al culturii Veracruz (expus, precum primele două din foto stânga, în deYoung Museum of Fine Arts, San Francisco);

Foto 2 dr. este un „pectoral din argint”, datat sec 6 d.Hr., aparținând culturii Urartu (numele regiunii biblice Ararat, locul mitic al destinației Arcei lui Noe; în prezent, pe teritoriul Turciei, aproape de Armenia.)

Revenind la zei, să-l menționăm pe Hermes (Mercur, în mitologia romană), al cărui nume provine din Hermeneus - Cel care interpretează,  înaripat la încălțăminte și - prin extensie - la acoperământul capului. Nu se menționează originea sandalelor zburătoare Talaria, dar se creditează că i-au fost oferite de însuși Zeus - de altfel, tatăl său - odată cu învestirea în funcția de mesager.

De la stânga:  Hermes în reprezentare arhaică (estimată sec. 6 î.Hr.), apoi în versiune cu semnificativul caduceu; detaliu cu „talaria” -  sandaua înaripată; pentru comparație - încălțămintea costumului ritualic al unui zeu sumerian de prim rang; în sfârșit (foto dreapta) - un „verișor” din cultura mexicană Jaina (la mii de kilometri și peste ocean).

Despre zeii înaripați ai antichității pre-elene, figurați în toate marile zone ale lumii antice, am oferit câteva elemente în episodul precedent.

Caduceul este un alt obiect încărcat cu semnificații, adesea controversate. Cei doi șerpi sunt încolăciți simetric în jurul bastonului terminat cu con de pin (acesta din urmă, prezentat în continuarea acestui episod), ansamblul rezistând în timp, în forme stilizate și reprezentând mai ales comerțul. Medicina a fost, uneori, incorect reprezentată prin caduceu, confundat cu Toiagul lui Asclepios, acesta din urmă având un singur șarpe (niciodată doi) și lipsindu-i orice terminație (precum conul de pin).

Motivul celor doi șerpi încolăciți este foarte vechi, iar cititorul interesat este invitat să-i găsească posibile semnificații. Asocierea conului de pin (uneori, evoluat în simple frunze, ori altă terminație) sau aripilor adaugă sensuri și ascendențe asumate de purtătorii simbolului caduceului.

Reprezentările din extreme sunt „extreme” și prin vechime și distanță: dacă în zona antică a Mesopotamiei a „început totul”,... figurarea celor două perechi de șerpi încolăciți flancându-l pe regele mayaș Kawiil (est. sec 7 d.Hr.) este „doar” o coincidență !

În sfârșit, din enumerarea unor obiecte interesante ale zeilor nu poate lipsi conul (de pin). Reprezentat pretutindeni în antichitate, asociat zeităților de prim rang, reverberând surprinzător până în prezent chiar, conul de pin poartă o simbolistică pasionantă, provocatoare și - deci - disputată. Considerând importanța primordială a ființelor reprezentate și apariția în culturi aflate pe continente diferite, conurile nu puteau simboliza decât ceva major.

Figurate adesea împreună cu „ceasurile florale” saucu „gențile de mână”, conurile de pin întregesc „trioul” obiectelor esențiale cu semnificații enigmatice. De observat (foto 2 de la stg.) că și zeul apelor poartă conul (și „geanta”) - ceea ce sugerează o funcție similară a obiectelor în mediile vitale ale Pământului. Foto dreapta reprezintă zeul Vișnu, fundamental în mitologia indiană, într-o ipostază -să o numim frecventă- de păstrător, între altele, al conului, motiv repetat și la acoperământul capului.

 

(De la stg.) India oferă capodoperele unei antichități uimitoare. Acoperământul capului lui Buddha (muritor considerat iluminat de divinitate), „cupolele” templului Angkor Wat (între alte monumente), accentuează motivul conului de pin și întrebările fără răspuns convingător privind semnificația acestuia. Cele trei fotografii din dreapta ilustrează transmiterea motivului din Grecia spre Roma antică, până azi - în artistica „fântână a conului” - bronz roman pus în valoare în Cetatea Vaticanului.

O ipoteză șocantă asociază conurile de pin cu glanda pineală, structură de mărimea unui bob de orez, situată în poziție centrală în cutia craniană, înconjurată de creier.

„Oficial”, glanda pineală a fost considerată un organ vestigial (cu funcție în trecut, dar atrofiat în cursul evoluției). Între timp, s-au descoperit elemente de structură și funcționale remarcabile, cum ar fi fotosensibilitatea (în plin „întuneric” anatomic), irigarea sanuină intensă și secreția unor substanțe regulatoare a stărilor de somn și veghe și a unor fenomene psihice adiacente.

Analogia manifestată oarecum în formă este singura corespondență pe care se bazează apropierea glandei pineale de frecventele reprezentări ale conurilor - simboluri neexplicate convingător public până în prezent. Acțiunea explicită a zeilor întemeietori sumerieni, care „ținteau” cu conul către „arborele vieții” poate genera interpretări „eretice” interesante.

Este de subliniat, la încheierea acestui exercițiu de imaginație, conținutul precis, neîntâmplător al artei antice. Înaltele calități artistice, arhitecturale, de proiectare și execuție (tehnice) sporesc dificultatea înțelegeri unor supercivilizații străvechi, plasate de istorici în Neolitic. Exercițiul milenar al îndoielii, ca probă a gândirii, pare, în context, dificil de acceptat...

redactor: Florin VASILIU