Poate fi Știința reprimată, cenzurată, politizată? (p1)

Paradigma științifică s-a proiectat dominantă în modernitate. Domeniile esențiale, nu
neapărat tehnice, au produs, între altele, adevărate distilate de teorii și idei într-atât statuate, încât au devenit
imuabile. Până acolo, încât punerea la îndoială, cu argumente, a „marilor
adevăruri” apare scandaloasă, ca și cum teoriile nu ar fi, prin definiție, falsificabile. Adică - deschise corecțiilor sau
chiar negărilor, urmare a posibilitații de a greși.

Subiectele și amploarea disputelor, identitatea și anvergura
taberelor, nu numai științifice și,
bineînțeles, mizele diferă major de la caz la caz. Puținele, dar semnificativele
confruntări de idei merită, probabil, un moment de reflecție, datorită
conotațiilor, conflictelor, chiar dramelor intra- sau extraștiințifice pe care
le generează.

Cel mai recent exemplu generic este oferit de unele reacții
la răspândirea virusului COVID-19. Presiunile pentru repornirea economiei au fost, pe alocuri „mondiale”, adică atât de
mari, încât au determinat divergențe deschise între epidemiologi de rang înalt
și conducători politici. Este plauzibil că atitudinile publice ale părților s-au manifestat după dispute în
spatele ușilor închise; că autoritatea științifică, în cazul în care a rămas, în
continuare, pe post și pe pozițiile deja asumate, ar fi fost sprijinită de alți politicieni, suficient de
influenți.

Nu la fel de norocoși au fost alți medici, voci singulare și eretice. Profesorul francez Luc Montagnier, unul dintre cei doi cercetători care au descoperit virusul HIV, laureat Nobel în anul 2008, a susținut că noul coronavirus ar fi „scăpat” în urma unui accident de laborator. Ca urmare a declarației, profesorul a fost ridiculizat prompt de câțiva confrați, a fost identificată o altă susținere șocantă științific, pe care o emisese în urmă cu ani, iar incidentul s-a închis. Desigur, nu fără sugestia atitudinii medicale corecte (politic), deci dominante: bunele intenții și practici în cercetare nu pot fi puse în discuție! (cu atât mai mult, cu cât respectivul laborator este de concepție și echipare franceză).

"Nu va exista vaccin", declara, cu argumente, medicul
legist italian Pasquale Bacco - autor, împreună cu o echipă de 13 colegi, al
unui studiu asupra virusului Covid-19, în laboratorul său din Bari, sudul Italiei.
Concluziile cercetătorilor erau că
eforturile industriei ar trebui orientate spre obținerea unui medicament antiviral,
nu a unui vaccin. Rezultatele, însă, nu au fost luate în considerare. „Acceptarea studiului nostru înseamnă
a nega tot ce s-a spus până acum. Dar avem o demnitate în calitate de medici și
putem spune adevărul doar pentru că suntem medici liberi. Am lucrat zi și
noapte, am dormit și pe jos trei ore pe noapte și am fost umiliți și evitați”, spunea
Bacco. Și concluziona: „Eu nu sunt un om de imagine, dar am un
singur lucru pe care nu îl pot pierde și este credibilitatea mea”.

Față de cele de mai sus, este imaginabilă atitudinea zecilor
de laboratoare din lume angajate în obținerea unui vaccin pentru COVID-19: dacă într-adevăr n-ar fi posibil, întreaga lor activitate, costisitoare și intensă, ar fi pusă sub semnul întrebării. Însă,
dincolo de acestea, vaccinurile antigripale au potențial comercial imens, se
administrează anual pe mase de oameni sănătoși, nu numai precum antiviralele -
pe infectați. Dacă, în plus, ar deveni
obligatorii... Iată, deci, suficiente motive plauzibile, ca sugestia echipei
doctorului Bacco - obținerea unui vaccin
eficient este imposibilă - să fie ignorată.

Într-o societate sofisticată precum cea contemporană, ar
fi neplauzibil că mediul științific are capacitatea luării deciziilor
independent de cerințele asociate fluxurilor financiare care îl alimentează.
Orice gest de cercetare costă, reputațiile se clădesc pe programe finanțate în
urma unor evaluări atente... este, deci, de așteptat ca orientarea progresului cunoașterii să nu depindă numai de oamenii
de știință, ci și de interesele prezumatului sistem.

Când, însă, apar topici cu conotații politico-economice
majore, se poate presupune că grupurile științifice semnificative se vor încolona de partea finanțatorilor sau sponsorilor în diverse chei. Este ușor
de presupus că, într-o dispută de idei la scară mondială, dizidenții de opinie,
vocile critice singulare nu pot rezista, de obicei, mediului care îi
înglobează. Corectitudinea politică nu
este doar o expresie!

Un astfel de exemplu din categoria grea este disputa privind schimbările climatice:
curentul încălzirea globală percepută în
ultimii 50 de ani poate fi atribuită activităților umane contra grupului favorabil
industriilor bazate intensiv pe combustibili fosili - care susține contrariul.

Primii acuză administrațiile că, prin numirile „politice”,
ar controla distribuția fondurilor științifice și ar suprima astfel importante trasee
de cercetare și concluzii neconvenabile.
Dacă argumentele privind „vinovăția” industrializării iresponsabile s-ar
multiplica, atunci ar deveni obligatorii măsuri limitative, care s-ar traduce
în scăderi de consumuri, deci de producție și - în final - de profit.

Dimpotrivă, concluziile (de preferat, tot științifice) în
sensul neconectării industriei cu
clima planetei ar fi - se susține - favorizate de aceiași diriguitori de
fonduri. Ca efect colateral, divizarea unui segment (climatologic, în acest
caz) al lumii științifice ar face „intransigenții pro sănătatea Pământului” încă
mai vulnerabili.

Iată, deci, un scenariu evocat frecvent privind reprimarea
științei neconvenabile unor mari actori industriali (și desigur, financiari) ai
lumii. Este unul din puținele cazuri în care „taberele” au puteri de convingere
oarecum echilibrate, cel mai probabil datorate șahului politic.

Un alt exemplu în care interesele industriei au prevalat asupra
ideilor științifice a fost oferit de deceniile de început ai programării
calculatoarelor - 1950-70. Conflictul tipic a fost ilustrat în episodul din 22
februarie 2020, Discernământ matematic în
informatică. Laureatul din 1972 al Premiului Turing - profesorul olandez
Edsger Dijkstra (1930-2002) menționa în
unul din rarele sale interviuri, acordat în anul 2000 televiziunii publice VPRO,
discrepanța între educarea calitativă a programatorilor și presiunile mediului industrial
sau de afaceri pentru rezultate rapide, chiar imperfecte. El relata răceala cu
care, în anii ”70, ideile sale perfecționiste
privind tehnicile dezvoltării programelor au fost primite de companii, care
fie nu își permiteau, fie chiar nu doreau investițiile de timp și alte resurse
ca preț al unor produse software ireproșabile. Fluxul actual continuu de
actualizări, upgrade-uri, patch-uri și alte asemenea, asociate
programelor vândute în masă este susținut de imperfecțiuni punctuale sau
conceptuale acceptate și induse prin modul de lucru. Adesea, corecțiile costă, pe termen lung, mai
mult decât programul însuși, dar sistemul funcționează, simbiotic, între
furnizori și clienți. De aceea, tentativa universitarului de a reduce versiunile intermediare prin calitatea
gândirii educate nu au avut succes. Odată cu Dijkstra, un întreg grup de adepți
ai îndemnului „scrieți băieți, numai scrieți foarte bine” a pierdut influența, inclusiv în mediul universitar. Meritele
mentorului în jalonarea drumului și așezarea temeliilor au fost recunoscute și
premiate, dar edificiul a urmat a se clădi oportunistic.

Acesta a fost încă un exemplu de suprimare a unor idei
educaționale și științifice care apar normale într-o judecată comună. Presiunea
mediului industrial, de afaceri, susținător de programe universitare, a avut
câștig de cauză.

Este interesantă, în acest context, relația sensibilă
între universitari și finanțatori. Primii sunt și formatori - aspect deloc neglijabil - și sunt așteptați să
răspundă la timp cerințelor pieții
muncii. La rândul lor, finanțatorii nu
sunt numai entități private, ci și publice, guvernamentale - purtătoare ale unor
interese inclusiv politice. Este, deci, de așteptat ca oamenii de știință să
fie curtați, să le fie proiectată independența instituțională și de gândire, să
le fie prețuite și folosite imaginea
și opiniile... atât timp cât se încadrează paradigmelor care îi privesc.

Contractul social al comunitații științifice pare să se
fi consolidat într-atât, încât să facă incomodă susținerea ereziilor. O consecință „neutră” menționață în context este
reținerea de la exprimare a oamenilor de știință care sesizează impasuri,
contradicții sau chiar erori în teoriile și procedurile dominante.

În episodul următor, va fi vorba despre dizidența de opinie științifică în domenii esențiale, precum cronologia speciei umane, fenomenele inexplicabile sau civilizațiile străvechi.

redactor Florin Vasiliu