„Catalog București” – Primul Inventar al Zonelor Istorice din București
6 March 2017
Vocile Memoriei cu Anca Mateescu şi Eugen Lucan
9 March 2017

Idei în nocturnă- Pagini de Istorie: Răscoala din 1907, după unsprezece decenii

marti 7 martie 2017, ora 21.10

Redactor Dan Manolache.

Rascoala din 1907, dupa unsprezece decenii. Invitat, prof.univ.dr. Ion Bulei.

          O emisiune in care ne propunem sa vorbim despre cauzele, desfasurarea, urmarile rascoalei dar si despre controversele din epoca si manipularile ulterieoare ale adevarului legat de aceasta pagina intunecata a istoriei noastre.

          Vom ilustra evenimentele petrecute acum 110 ani cu fragmente din articolul lui Ion luca Caragiale “1907 din primăvară până’n toamnă”, publicat in ziarul german „die Zeit”. Vom incepe cu o analiza a conditiei taranului roman al acelor vremuri.

        “ Cînd e foc, e foc; s’a isprăvit ! trebue biruit cît se poate mai degrab cu mijloacele de cari dispunem, bune rele… Trebuia stins !…Să facem acuma o cercetare sumară asupra sinistrului, pentru a stabili, pe cît posibil, responsabilitățile……Toți țăranii sînt plugari; ei cultivă micile lor propietăți și propietățile mari și mijlocii. Acestor propietari mici (aproape 5 milioane suflete la o populație de vreo 6 milioane), nu le poate ajunge producția propietăților lor; căci, pe de o parte, nevoile traiului și dările au sporit și sporesc mereu; iar pe de alta, pămînturile lor s’au micșorat și se micșorează necontenit, trecînd în fragmente la copii prin moștenire după dreptul comun……. propietatea mare și cea mijlocie nu au forțe pentru cultura lor extensivă decît brațele țăranilor. Aceștia solicită porțiuni de pămînt pentru a munci și produc cît mai mult, după putere. Ei plătesc pentru porțiunile arendate, ori în bani și ‘n muncă, ca în Moldova, după obiceiul locului; ori în natură, ca în Muntenia. În cazul acesta, țăranul muncește pămîntul , iar produsul se împarte cu proprietarul mare, după cum s’a prevăzut în anume învoială, întărită prin autoritatea comunală. Țăranul mai este silit la această învoială și prin faptul că proprietatea mică nu are de loc pășune pentru vitele lui; pășunea o stăpînește exclusiv propietarul mare. Învoelile agricole, deși sînt obligațiuni de natură civilă, sînt executate, la nevoie, de către autorități, manu militari, ca și așa numita în dreptul penal “muncă silnică”.”

   Caragiale vorbeste si despre arendasii care exploatau suprafete uriase de pamant. In Moldova de pilda 62% din marile proprietati. Numai trustul Fisher detinea in 1905 in arenda 236.836 ha. Situatii asemanatoare se inregistrau in Muntenia si in Oltenia.

                 “Să notăm în treacăt că marea majoritate a arendașilor mari este compusă din străini, – în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albaneji și puțini romîni ardeleni supuși unguri, – în genere, afară de rare excepțiuni onorabile, oameni de joasă extracțiune, aspri la cîștig, fără sentimente omenoase și lipsiți de orce elementară educațiune. Cruzimea interesului, comună lumii, se mai înăsprește aici prin lipsa de solidaritate națională, prin nesocotirea tradițiilor și opiniei publice, prin îndrăsneala ce o dau pe o parte coruptibilitatea administrației publice, pe de alta protecția or a pavilionului străin, or a cine știe cărei puternice Alianțe universale, și printr’un manifest dispreț brutal față de țăranul incult, umilit și îndelung-răbdător…………Să nu uităm a spune că țăranii nevoiași, peste iarnă, cînd nu au de lucru și nu pot produce în genere nimica, avînd nevoe de bani, fac împrumuturi, cu cŕmătă, mai mult sau mai puțin infamă, tot dela arendași, rămînînd a se răfui la socoteala din toamna viitoare. Adesea țăranii, după o muncă de peste opt luni, se văd rămași datori pe anul următor. Și iar vine o iarnă aspră peste tristele și umilele lor vetre, și iar rugăminți cu căciula’n mînă pentru un nou împrumut… Și așa mai departe…”

Poate fi stins focul? Se intreaba Caragiale. Cine sunt “pompierii”? Iata o succinta prezentare a Romaniei acelor vremuri:

       “  Partidele politice, în înțelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradițiune, pe interese vechi sau noue de clasă și prin urmare pe programe de principii și idei, nu există în Romînia. Cele două așa numite partide istorice care alternează la putere, nu sînt, în realitate decît două mari facțiuni, avînd fiecare, nu partizani, ci clientelă……..

        ….. Romînul numește țara lui patria bacșișului și hatîrului. Cu așa parlamente se fac legi peste legi – cu așa administrație se aplică. Justiția ?… Judecătorii de pace și membrii tribunalelor de primă instanță, afară de prezidenți, sînt amovibili, ca și agenții și funcționarii ordinari. În justiție, poporul n’are încredere; ea are, astfel, autoritate, dar nu și prestigiu; și între această justiție fără prestigiu și poporul sceptic, se resfață formidabila și excesiv numeroasa clasă a avocaților – cea mai prosperă în Romînia după a arendașilor mari. Avocații constituiesc grosul intelectualilor; clasa lor este pepiniera cea mare a bărbaților de Stat. Să vedem acuma cum se fac în Statul romîn educația și cultura publică, în ce scop se fac și ce rezultate dau.”

            Pentru rezolvarea situatiei critice cele doua partide politice, Conservator si Liberal si-au dat mana. Cragiale descrie atmosfera din Parlament

             “Au urmat, în Camere, duioase scene teatrale… În publicitatea romînească, foarte înclinată, la ocaziuni mari, către nota sentimentală, astfel de exibițiuni se numesc “scene înălțătoare”. Toată lumea a plîns, miniștri de azi, miniștri de eri, deputați, senatori, publiciști, raportori și tribunale publice; și’n fața lumii acesteia atît de emoționate, doi mari între mari fruntași, un conservator și un liberal, s’au strîns în brațe cu efusiune și s’au sărutat solemn, spălînd cu lacrimi fierbinți tot trecutul – care, ce’i drept, cam avea nevoe de spălat: în căldura luptelor de pînă eri a celor două facțiuni, primul nu numea pe al doilea decît ” trădător de neam”, iar acesta pe acela “fiul lui Belzebut”. Răscoalele făceau deci o minune: trădătorul de neam de pînă eri se preschimba în salvator al patriei; iar fiului lui Belzebut îi crescuseră peste noapte aripi de cheruvim. În fața primejdiei, pentru amîndouă egal de amenițătoare, facțiunile de guvernămînt dușmane își dau mîna spre restabilirea ordinii.”

             Cat despre raspunderi, ele par, spune Caragiale, a fi aruncate dincolo de granite.

               “ A fost o neînchipuită aiureală generală. În Camere cît și prin organele oficioase, guvernul declară sus și tare că “răscoalele sunt faptele unei mîini străine de undeva”. Imediat, de “undeva”, pică o fulgerătoare protestare. Atunci, acelaș guvern desminte, iar sus și tare, prin legațiunile regale, orce știre de așa fel ca o “curată născocire”. La un moment, oligarchia dă semne de curată demență: își închipuie ca sorginți ale dezastrului, fel-de-fel de conjurațiuni anarchiste, din Barcelona sau Peterson, din Honolulu – mai știm de unde ? Nu mai vede nicăeri decît instigatori, nu mai visează, nu mai caută, nu mai gîndește decît să găsească pe instigatori – fenomen și ridicul și deplorabil, ca totdeauna așa numitul delirium persecutionis. Nu le vine politicianilor noștri să crează că dezastrul este urmarea fatală a sistemei lor politice, și’i caută explicația la chilometri departe, cînd, dacă ar fi în stare să se uite mai bine, ar putea-o găsi sub vîrful nasului.”

            Solutia pe care o vede marele scriitor, solutia durabila, este in opinia sa, o profunda reformare politica a tarii.

                “ Orcîte reforme s’ar face în această direcție, unele mai ingenioase sau mai simpliste, mai mult sau mai puțin originale, decît altele – toate vor fi doar niște paliative. Răul de care sufere țara va rămînea, cum am mai spus, și va coace cu cît mai acoperit cu atît mai adînc. Țara are nevoe de o fundamentală reformă politică. Ba, ceva mai mult: cu cît pentru moment starea intereselor materiale i se va îmbunătăți, cu cît echilibrul acestora se va repara provisoriu, cu atît nevoile mentale și morale vor deveni mai imperioase și deci mai violent strigătoare; – fiindcă tot răul vine numai și numai dela falsa alcătuire politică, ce nu se mai poate ținea astăzi în picioare – dela deplorabila noastră sistemă oligarchică, fără restrîngere de număr, fără limite de ranguri, fără rațiune istorică, fără tradiție și fără posibilitatea de a și le crea măcar cu timpul; avînd pentru viața publică, pentru interesele generale ale Statului, toate păcatele oligarchiilor senile și putrede și neavînd vreunul dintre meritele oligarchiilor voinice și sănătoase.”