Madama Butterfly

„Mi-ar plăcea să știi, când ești departe de mine, că și în Japonia sunt femei care iubesc și suferă…”
(Kiku, către iubitul ei)

Madama Butterfly nu începe cu Puccini. Înainte de a deveni operă, a fost literatură.

În 1887, scriitorul francez Pierre Loti publica romanul Madame Chrysanthème, prezentat ca jurnal autobiografic al unui ofițer de marină occidental staționat la Nagasaki și căsătorit temporar cu o gheişă japoneză. În această versiune, centrul narațiunii este bărbatul: privirea lui, exotismul pe care îl descoperă, detașarea lui.

„Într-o zi eram pe vas, în mijlocul Mării Galbene. Ochii mi-au căzut pe un buchet de flori de lotus, ușor ofilite. Le priveam, încercând să trezesc câteva sentimente pentru aceste flori… o ultimă amintire a acelei veri la Nagasaki.”

Din această materie literară se va naște, treptat, o altă perspectivă. Povestea ajunge pe scena de teatru, iar în 1904, în mâinile lui Puccini, devine operă. Și odată cu muzica se schimbă și centrul de greutate: nu ofițerul american, ci tânăra japoneză devine axul tragediei.

Cio-Cio-San – numită și Butterfly – este doar o adolescentă. Iubește cu o încredere totală, așteaptă cu o răbdare aproape supraomenească, speră până la capăt. Iar atunci când speranța se stinge, drama nu mai este una a convențiilor sociale, ci una a demnității și a sacrificiului.

Puccini, fin cunoscător al psihologiei feminine, construiește prin muzică fiecare tresărire a sufletului ei: gingășia, neliniștea, abandonul, disperarea. Nu este o luptă cu arme, ci o luptă a sufletelor. Iar finalul rămâne unul dintre cele mai tulburătoare din repertoriul liric.