PORTRET: Actorul şi dramaturgul Matei Millo – creatorul teatrului cult din ţara noastră
09 Septembrie 2021, 06:27
Joi, 9 septembrie, se împlinesc 125 de ani de la moartea lui Matei Millo, mare actor, regizor, dramaturg, profesor de artă dramatică pentru mai multe generaţii de artişti. A jucat pe scena Teatrului Naţional din Iaşi şi a fost, apoi, director şi organizator artistic al Teatrului Naţional din Bucureşti. Millo este considerat unul din iniţiatorii teatrului cult din ţara noastră şi una dintre cele mai reprezentative personalităţi ale istoriei teatrului românesc.
* * * * *
Matei Millo s-a născut la 24/25 noiembrie 1814, la Stolniceni-Prăjescu, în judeţul Iaşi, fiind fiul Zamfirei (născută Prăjescu) şi al lui Vasile Milo şi nepot al poetului Matei Milu.
A parcurs primele studii în casa părintească cu profesori particulari, învăţând de mic limbile greacă, franceză şi germană.
A studiat, apoi, la pensionul lui Victor Cuenim (1833-1834) din Iaşi, însă a urmat şi Academia Mihăileană (1835-1836) din Iaşi, unde l-a avut profesor pe Gh. Asachi şi unde a fost coleg cu Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu. Din această perioadă datează primele apariţii pe scenă, primele texte dramatice, ocazionale, compuse după modelul celor ale lui Gh Asachi, urmate de piese uşoare – vodeviluri şi scenete comice în versuri.
Pe 10 aprilie 1834, debutează pe scenă, în sala Teatrului Franţuzesc, la serbarea dată în onoarea generalului Kiseleff, care urmează să părasească Ţările Române, în “Serbare a păstorilor moldoveni”, regizată de Gheorghe Asachi. Millo joacă alături de Kogălniceanu, care după acest prim contact cu scena va pleca la studii în Franţa, Vasile Alecsandri, Costache Negri şi Al. Mavrocordat.
În anul 1840, Millo pleacă la Paris pentru a se instrui în economie politică şi inginerie, însă nu-şi poate uita pasiunea pentru teatru şi joacă roluri episodice la Teatrul Bobino. În această perioadă ia lecţii particulare, studiindu-i pe maeştrii vremii – Lemaitre, Got, Bouffe, Rave.
Revine în ţară în anul 1945, fără diplomă de inginer, spre revolta familiei, pentru a se dedica scenei. Este numit, alături de Nicolae Suţu, în aprilie 1946, la conducerea teatrului din Iaşi, unde înfiinţează o „Şcoală declamatorie”, instituţie de teatru care are ca scop instruirea tinerilor actori şi care a trasat o nouă orientare a teatrului românesc.
La 1 martie 1847, are loc debutul ca actor profesionist al lui Matei Millo în Teatrul de la Copou, unde joacă, în limba franceză, comedia “Cei ce se aseamănă se adună”.
Pe 19 octombrie 1847, familia sa pune la cale o manifestaţie care să-l determine să renunţe la „patima jocului pe scenă”. Astfel, un grup de servitori a participat la reprezentaţia piesei “Mulatrul” de Saint Pierre, iar la apariţia pe scenă a lui Millo, au facut un scandal de nedescris, ducând la suspendarea spectacolului. A fost momentul în care Millo a lăsat la o parte tentaţia de a abandona actoria şi a face pace cu familia sa, şi s-a dedicat cu o şi mai mare pasiune carierei de actor. Dealtfel, acesta este momentul în care Millo rosteşte o frază care a rămas celebră: “Cinul boieresc nu-mi face nici rece, nici cald, şi de mă ţin de sfatul rudelor, am să rămân boierul Millo, om comun ca toţi ceilalţi Milleşti. Ca artist însă e altă vorbă, mă vor batjocori ai mei, dar cred că am să mor un cineva”.
În mai 1851 participă la primul său turneu, cariera sa implicând ulterior numeroase deplasări în provincie şi la românii din Transilvania şi Bucovina.
În anul 1850 publică la Iaşi „Un poet romantic”, iar un an mai târziu, joacă la Bucureşti în feeria „Baba Hârca” (scrisă de el în anul 1948), Millo devenind primul actor român care joacă un travesti, în prima operetă românească, pe muzica lui Alexander Flechtenmacher, în care obţine un triumf formidabil.
În anul 1852 se angajează, la Bucureşti, la Teatrul cel Mare, teatrul ce îi va fi concesionat de câteva ori (1855-1866), ulterior fiind angajat şi la Catedra de mimică şi declamaţie a Conservatorului (1864-1866).
În perioada Unirii de la 1859, publică texte de factură patriotică – „Ştefan cel Mare” şi „Jianul căpitan de hoţi”.
În 1862, publică „Masca pe obraz sau Hai să râdem”, iar în anul 1872 revine la piesa de divertisment, publicând vodevilul „Apele de la Văcăreşti”, în care frivolitatea se îmbină cu filonul satiric.
Carol Popp de Szathmáry, care între anii 1847-1856 şi-a avut atelierul fotografic la Hanul Bossel, l-a fotografiat – prin anii 1864 – pe marele actor în diverse roluri interpretate pe scena Teatrului Mare de peste drum, fotografii care au dăinuit până în zilele noastre.
În anul 1871, iniţiază Trupa artiştilor asociaţi, iar în 1874, o altă formaţie – Artiştii asociaţi. Tot în anul 1874 joacă în „Chiriţa la expoziţia de la Viena”
În anul 1877, devine prim-societar al Societăţii Dramatice a Teatrului Naţional din Bucureşti, unde va îndeplini şi funcţia de director de scenă.
În această perioada publică şi farse şi comedii – „Millo mort, Millo viu”, „Haine vechi” sau „Zdrenţele politice”, ultima provocând dealtfel un scandal răsunător în cercurile politice ale vremii.
Tot Millo este autorul unor traduceri importante din Moliere – „Bădăranul” şi „Burghezul gentilom”, Beaumarchais – „Căsătoria lui Figaro”, Bernardin de Saint-Pierre – „Mulatrul”, dar şi din Mellesville, Casimir Delavigne, Frederic Soulie, Eugene Labiche etc.
În ultimii ani de viaţă, slăbit şi bolnav, face scurte călătorii în străinătate, la Napoli – în anul 1891 şi Nisa – între 1895 şi 1896.
A trecut la cele veşnice la 9 septembrie 1896, la Bucureşti.
Calităţile lui Matei Millo îi sunt recunoscute unanim, mai ales prin prisma talentului său histrionic excepţional. Millo nu a fost doar un creator de şcoală, un reformator care, luând ca model adevărul vieţii şi natura, s-a impus prin interpretările sale realiste asupra manierei emfatice a rivalilor, dar a susţinut ideea unui repertoriu naţional axat pe comedii satirice şi vodeviluri, prin care a contribuit la impulsionarea creaţiei dramatice originale. Matei Millo a fost, ca actor, un interpret strălucit al comediilor lui Vasile Alecsandri şi a cultivat în teatrul românesc interpretarea realistă reacționând împotriva stilului declamator, printr-un joc bazat pe un fin simț de observație, sobrietate, capacitate de nuanțare, minuțiozitate în caracterizarea variată a personajelor, vervă şi umor.
de Răzvan Moceanu - RADOR
