SABIA JAPONEZĂ

Conform unei legende, Japonia ar fi fost creată de către zei, în timp ce au înfipt o sabie în ocean. La scoaterea ei s-au format patru picături mai mari care au devenit insule principale, precum şi o multitudine de stropi transformaţi în tot atâtea insule mai mici.

Probabil mulţi dintre dumneavoastră aţi văzut cum arată săbiile japoneze, unele dintre ele fiind prezente şi prin muzeele româneşti. Dar câţi aţi simţit vreodată luciul lor rece, vestitor de moarte ?

Alături de oglindă şi pietrele preţioase, sabia japoneză este una din cele trei „Imperial Regalia”, fiind considerată o formă supremă a expresiei artistice nipone. Ce le face însă atât de diferite de cele produse în alte culturi ? Să fie oare tehnologia specifică de fabricaţie, ce implică forma şi liniile elegante, ori reflexele, luminile şi umbrele metalului ?

* * *

Potrivit legendei sabiei numite Ame-no-Murakumo, pe care o găsim în prima scriere istorică japoneză „Însemnări din vechime” (datând din anul 712), aceasta este descrisă nu numai ca o armă, ci şi ca un simbol al bogăţiei şi al puterii. Iar uneori, ea a constituit şi un obiect de mare reverenţă.

Încă din secolul VIII, sabia japoneză a fost făcută din oţel cu un anume conţinut de carbon şi un anume grad de duritate în funcţie de diferitele părţi ale lamei.

Se pare că în cei peste 1.300 de ani de existenţă a sabiei japoneze, ar fi funcţionat aproximativ 200 de şcoli, cu un total de 1.000 de făurari de primă mână şi alţi 10.000 – 12.000 de meşteri obişnuiţi. Între artizanii moderni, care asigură păstrarea frumuseţii neasemuite a săbiilor de odinioară şi a tainelor lor, se numără şi câţiva lustruitori de săbii (cu puţin peste 10 în Tokyo şi în jur de 180 în întreaga Japonie). Graţie lor, săbiile vechi nu-şi arată vârsta şi ne uimesc prin splendoarea neştirbită de intemperii. E greu de precizat cât timp trebuie pentru lustruirea unei săbii. Ea se face uşor, numai din buricele degetelor, iar când ajunge în zonele mai delicate (cum ar fi tăişul, mai subţire decât firul de păr), meşterul trebuie să-şi respiraţia.

Dar cum se face o sabie japoneză ? Ei, bine… realizarea ei este o adevărată artă, prin care (aşa cum spun chiar japonezii) se uneşte oţelul cu focul şi cu apa. Sau poate mai mult de atât, pentru că transformarea minereului de fier în oţel este ca o luptă între meşterul făurar şi fier, luptă în care arma lui este înţelepciunea de a mânui focul şi apa. Astfel, în realizarea unei săbii, fiecare proces are propriul său meşter şi constituie un stadiu independent. Primul stadiu este cel al transformării minereului de fier în oţel, al doilea îl reprezintă frământarea oţelului pentru a făuri structura internă a sabiei şi a-i da forma externă dorită. Cel de-al treilea stadiu constă în ascuţirea şi lustruirea sabiei, iar al patrulea (şi ultimul), cade în sarcina meşterilor care concep garda de mână şi teaca. Înainte însă de a merge la lustruit şi ascuţit, lama este acoperită cu un fel de amestec de humă şi apă, similar celui folosit în ceramică. În amestecul acesta se adaugă diferite materiale în proporţii diferite, conform reţetelor secrete transmise de meşterii făurari din generaţie în generaţie. La final, lama unei săbii japoneze (care nu este albă, ci are luciu cu reflexe albăstrii), trebuie să fie tot atât de subţire, astfel încât să o poţi prinde între buze, fără ca acestea să se deschidă (pentru că dacă s-ar deschide, în contact cu saliva, lama ar oxida). Şi încă o precizare: o sabie japoneză nu trebuie să fie atinsă cu mâna, ci trebuie ţinută doar de mânerul de lemn sau cu ajutorul unor materiale fine care nu o pot zgâria.

* * *

Atunci când făuresc o sabie, japonezii susţin că îi împrumută şi o parte din sufletul lor, fapt pentru îi acordă un mare respect. Din această cauză se poate vorbi despre o anumită spiritualitate a sabiei japoneze, care este conferită şi de religia tradiţională. Astfel, ea este cea mai importantă dintre cele trei simboluri sacre shintoiste, respectiv sabia, oglinda şi pietrele preţioase. Mai mult de atât, sabia este prezentă şi în mitologia japoneză, care menţionează că Zeiţa Amaterasu (Zeiţa Soarelui, strămoaşa Casei imperiale), a înmânat-o primului împărat legendar. Drept urmare, la fiecare ceremonie de întronare a unui împărat japonez, i s-a acordat un rol aparte, motiv pentru care sabia trebuia să strălucească, fără nici cea mai mică pată de rugină. Cu alte cuvinte, în fiecare perioadă istorică, sabia a avut un sens, o raţiune proprie de existenţă şi un înţeles diferit. Este bine de ştiut, că nici unui luptător japonez nu i-a fost permis să ucidă vreodată la întâmplare pe cineva, indiferent de rangul său ori de scuza pe care ar fi invocat-o. El se supunea cu seriozitate aşa numitului Cod al samurailor, unde se găsesc înscrise regulile luptei cu sabia, ce era scoasă din teacă doar atunci când se epuizau toate celelalte posibilităţi.

VASILESCU GABRIELA