Centenarul meu - Gabriel Liiceanu

Dacă facem istoria celor 100 de ani, noi n-am mers, cum ar fi fost firesc, din bine în mai bine, ci am coborât de la un bine, la un mai rău, la un mai rău, la un mai rău. Deci istoria acestor 100 de ani a fost istoria unei drame, unei drame naţionale. 45 de ani i-a mâncat comunismul şi aproape 30 de ani, iată, o tranziţie fără sfârşit. Deci, din aceşti 100 de ani, să facem socoteala, câţi au mai rămas în care se făcea o construcţie pozitivă a acestei ţări, care ar fi putut să fie una din minunatele ţări ale Europei, dacă nu trecea peste ea năpasta comunismului şi a acestui post-comunism care ne mănâncă viaţa prin corupţie şi prin toate ororile pe care le vedem astăzi... Şi în nodul istoriei din care nu mai putem ieşi. Imi pun problema cum o să sărbătorească?. Festivist? Evident. Va fi festivismul de rigoare. Dar tocmai de asta vor fi oameni care vor spune: „Uitaţi-vă, la cum arătau oamenii care au făcut România Mare. Uitaţi-vă la cei care ne conduc acuma. Uitaţi-vă la ei”. Drama e, nu că nu avem alţii. Avem oameni formidabili, astăzi, în ţara asta. Fie că au venit după studii remarcabile făcute în Occident, fie pentru că avem un capital de inteligenţă de primă mână, numai că, nu el, e exploatat în interesul ţării. Ci tocmai, impostorii, inculţii, cei care urmăresc interesul propriu şi al familiilor lor şi al clanurilor lor şi nu al naţiunii.