Cărţi vechi, înţelesuri noi (I)

Consecinţele lăcomiei

În serialul pe care vi-l propun cu acest episod aduc în actualitate, împreună cu invitaţii mei,  cărţi pe care contemporanii nu le mai citesc din varii motive: fie subiectele li se par depăşite, fie acţiunile cărţilor sunt greu de priceput din cauza limbajului folosit sau a criptării personajelor.

Prin acest demers, oarecum scolastic, aduc în atenţia internauţilor atât fragmente de critică din cronicile literaţilor, cât şi opinia unui invitat care-a citit şi apreciază titlul propus.

Cred că o carte bună nu se demodează şi nu e greu de înţeles dacă o poţi asimila vieţii tale. Decameronul de Bocaccio, Divina Comedie de Dante Aligheri sau Peripeţiile bravului soldat Svejk de J. Hašek, 1984 de G. Orwell sau Mizerabilii lui V. Hugo, Marile speranţe a lui Ch.Dickens, Crimă şi pedeapsă de F. Dostoievski rămân lecturi fundamentale pentru înţelegerea naturii umane, scrieri în care fiecare din noi, se poate (re)descoperi.

În serialul Cărţi vechi, înţelesuri noi le sugerez tinerilor, dar şi notalgicilor adulţi, o scurtă meditaţie asupra lumii în care trăim, o lume dominată de analfabetism funcţional, comunicaţional, tehnologic şi, mai nou, ideologic.

De ce-am ales cartea Ciocoii vechi şi noi? La 17 ani, când am citit-o pentru prima oară, m-a captivat. 35 de ani mai târziu, senzaţia a fost aceeaşi: am lecturat cu bucurie şi interes un scenariu de telenovelă, cu accente dramatice, psihologice şi poliţiste, în care toate personajele îşi urmează drumul spre un destin implacabil, idealizat de pana şi mintea autorului. E o carte despre obiceiuri individuale şi sociale care nu au dispărut din epoca fanariotă, pe care le regăsim, aproape în fiecare zi, din momentul în care plecăm de-acasă. Ipocrizia, mita sub formă de favoruri sau bani, traficul de influenţă, demagogia, desfrânarea, impostura sunt trăsăturile personajelor principale negative din Ciocoii vechi şi noi.

            Acţiunea romanului se desfăşoară pe parcursul mai multor ani: începe sub domnia lui Caragea-vodă şi se încheie în anul tulbure al Revoluţiei de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Personajele principale negative: Dinu Păturică, Chera Duduca şi postelnicul Andronache Tuzluc, orbite de lăcomie, de goana după avere şi recunoaştere socială îşi vor rata existenţa. Cei dintâi nu vor găsi mântuirea, iar al treilea o va afla în nebunia care-l va duce la groapă.

Personajele principale pozitive: vătaful Gheorghe, boierul C. şi fiica sa, Maria se vor găsi unele pe altele într-o lume tulbure, plină de păcate.

E o carte plină de sensuri şi înţelesuri morale. De aceea am vorbit despre ea cu Cristian Ducu, filosof, cercetător în domeniul eticii aplicate, formator şi fost profesor.

Sper să vă opriţi asupra acţiunii din romanul imaginat de Nicolae Filimon, una atât de actuală într-o epocă deja coborâtă din scrierile lui Isaac Asimov. Cartea e antrenantă şi, desigur utilă, viitorilor absolvenţi de liceu. E o lectură necesară pentru a ne detaşa de lichelismul care  macină societatea, din ce în ce mai rapid.

Fragment din roman:

„Păturică era un om extraordinar. El îşi luase hotărârea de a deveni un om mare şi nici un obstacol nu putea să-l abată de la această idee fixă. Ca slugă era dator să lucreze mai multe ore pe zi şi a se supune la toate slugile cele mai vechi decât dânsul; ca ambiţios căta să înveţe carte multă, precum îi zisese fanariotul, şi să se silească a înlătura toate obstacolele ce întâmpina în calea ambiţiunei sale. Cum putu dar să învingă atâtea greutăţi şi să iasă triumfător?

Iată modul ce întrebuinţă: când se crăpa de ziuă, Păturică se afla la uşa postelnicului, stând în picioare pentru a împlini cu exactitate ordinele stăpânului său. Pe dată ce fanariotul se deştepta, el intra în casă; îl freca pe picioare, îl ajuta să se îmbrace, îi da de spălat, îi aducea cafea, dulceaţă, ciubuc. Toate aceste mici servicii le executa cu cea mai mare iuţeală, graţie şi cu un fel de afecţiune ce făcea pe fanariot să-l crează de cel mai credincios şi devotat dintre servitorii săi.(...) Această purtare făcu pe Păturică să fie iubit şi adorat de toate slugile, afară numai de vătaful curţii care, înţelegând foarte bine gândurile lui, se prefăcea că nu bagă de seamă nimic şi-l spiona în tăcere.”

Referinţe critice:

„Prin temă, Ciocoii vechi şi noi e un mic roman stendhalian (bineînţeles fără filiaţiune directă şi fără luciditatea analitică), iar Dinu Păturică e un Julien Sorel valah. De altfel şi opera lui Balzac este plină de parveniţi, de ambiţioşi, însă Filimon se complace în modul stendhalian să urmărească nerăbdările, bucuriile secrete şi exploziile ambiţiei. Oricât de enormă ar fi comparaţia, Păturică nu e un simplu şi vulgar vânător de avere, ci un însetat de toate senzaţiile vieţii. (...) De unde vine totuşi rezistenţa romanului, atât de şubred la analiză? Din marea siguranţă a tonurilor fundamentale. Tabloul e lucrat repede, în fierbinţeala intuiţiei, prin contururi şi gesturi schematice, renunţându-se la detalii(...). După încetarea lecturii, conştiinţa cititorului adaugă singură detaliile(...)”. George Călinescu, Proza şi teatrul după 1859, Nicolae Filimon, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi artă, 1941.

„Analiza distinge în Ciocoii vechi şi noi două temperamente stilistice a căror fuziune completă n-a reuşit niciodată. Unul din ele este al scriitorului care vrea să ne instruiască şi să ne informeze, celălalt se mulţumeşte să povestească, să pună oameni în scenă, să evoce lucruri şi gesturi văzute, aducând contribuţia sa cea mai preţioasă noii îndrumări realiste. Primul este un descriptiv analitic, care dă tablourilor sale caracterul unor adevărate inventarii de lucruri folosite altădată şi de termeni care, în momentul în care Filimon scria, încetaseră a mai fi întrebuinţaţi.”Tudor Vianu- Începuturile realismului. N.Filimon în Arta prozatorilor români, Bucureşti, editura Contemporană, 1941.

Notă:Fragmentele din carte şi de exegeză sunt extrase din volumul N. Filimon – Ciocoii vechi şi noi, editura Minerva, 1985, ediţie îngrijită de Mircea Anghelescu. Repere istorico-literare: Andrei Rusu.

Despre invitat:

 

            Cristian Ducu este absolvent al Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Filosofie (2002), beneficiar a două burse de mobilităţi Erasmus+ la Siena şi Padova (Italia, 2001, 2002). Şi-a susţinut doctoratul, la aceeaşi univesitate din Capitală, în anul 2013, cu teza „Conceptul fericirii la Aristotel şi Toma d'Aquino”. Între 2010-2013 a fost membru al Comitetului Naţional pentru Bioetică al Comisiei Naţionale pentru UNESCO; din 2002 este co-fondator şi membru al Centrului pentru Studii Medievale al Universităţii din Bucureşti, iar din 2008 al Societăţii Române de Filosofie Analitică. Are o bogată experienţă în implementarea de proiecte cu fonduri europene în educaţie, etică şi bioetică şi, pentru opt ani, a fost profesor invitat la aceeaşi Universitate din Bucureşti. Îşi gestionează propriul blog: cristian-ducu.ro unde puteţi găsi articole de popularizare a filosofiei şi eticii. De peste un deceniu s-a specializat în etică aplicată, coordonează o asociaţie şi derulează numeroase proiecte şi activităţi de cercetare fiind invitat să conferenţieze, online şi offine, la multe evenimente naţionale şi europene. A publicat în co-autorat şi individual mai multe lucrări şi ghiduri de specialitate.