TRIANON 100 - Un mit fals, amiralul Horthy, de Georgeta Filitti
04 Iunie 2020, 05:15
Într-o Europă bine
structurată, unde mai multe organisme intercomunitare nu fac decât să strângă
legăturile interstatale, să netezească asperitățile, există și politici
retrograde. Una din ele este revizionismul. În speță e vorba de corectarea unor
situații stabilite după Primul Război Mondial, adică la Trianon unde, la 4
iunie 1920, Conferința păcii statornicea potrivit principiului autodeterminării
că fiecare popor își putea decide singur soarta. Așa au apărut, după
destrămarea monarhiei austro ungare, statele succesorale. Indiscutabil, în
acest context cea mai câștigată a fost România și cea mai defavorizată Ungaria
– redusă la teritoriul unde etnicii ei erau majoritari. Situația datează de un
secol. România a dus o politică plină de prevenire față de minoritatea maghiară, mergând până la acceptarea unui
partid politic al acestei etnii. Un sistem de învățământ de care beneficiază
deopotrivă cetățenii din statul vecin, publicații, edituri, instituții,
cultivarea tradițiilor ungurești – toate acestea n-au putut potoli spiritul
revanșard al vecinilor de la Apus. Ani de zile propaganda lor s-a axat pe !”superioritatea
rasei maghiare”, pe ”cultura superioară”, în fața cărora păleau primitivii de
români, ”opincarii”. Evoluția societății a ajuns în acel punct unde asemenea
argumente sunt caduce. Unii s-au întrebat de ce românii nu reacționează la fel,
adică prin exacerbarea unor virtuți strămoșești în dauna vecinilor. De pildă,
pe când ai lor făceau cercetări astronomice la Sarmizegetusa, ai celorlalți se
mulțumeau să-și frăgezească hălci de carne sub șaua calului… Evident, asemenea
comparații prostești nu duc nicăieri. În schimb, pentru publicul de azi,
biografia unor personalități și-a păstrat actualitatea. Ungaria a dat lumii nume
memorabile. Începând din Renaștere, când pe tronul de la Buda strălucea Matei
Corvin (mă rog, de origine română!), până la inegalabilul Franz Liszt, genialul
muzician sau Kossuth Lajos, dibacele politician, mica țară din Centrul Europei
s-a dovedit prolifică în valori durabile.
Pentru nevoile cauzei, cum ar spune francezul, adică
pentru contestarea tratatului de la Trianon de acum o sută de ani, a fost ales
un amiral, Horthy Miklos. Cu o carieră banală în marina austro-ungară, în
portul italian Fiume (motiv pentru care avea să avanseze în carieră într-o țară
nestăpână pe vreo mare), Horthy devine ”omul providențial” la sfârșitul
războiului. Fusese un apropiat al moștenitorului tronului, Franz Ferdinand, cel
ucis la Sarajevo în 1914, și după război a cultivat ideea acestuia de
federalizare a ”ansamblului danubian”. Pentru moment, în august 1919, trebuia
să scape ”teritoriul milenar maghiar” de invazia românească. O face cu violența
omului de stepă, mărturisită în Memorii,
căci nu poți face omletă fără să spargi ouăle… Ca recompensă, se trezește
regent, postură unde mărturisește jenat că nu se aștepta să ajungă. La fel de
inocent rămâne și în legătură cu măsurile antisemite practicate vreme de 24 de
ani cât i-a ținut mandatul. Datoria este
mai presus decât viața, aceasta a fost deviza amiralului. Or, ea s--a
exprimat în revizionism ca rațiune de a fi a Ungariei Sf. Ștefan. Educația,
propaganda antiromânească, apropierea de fascismul italian erau îndreptate în
acest sens. Cât privește condiția evreilor, Horthy susținea că Ungaria a fost
pentru ei, până în 1944, ”un sanctuar”. Dacă în timpul regenței sale au fost
persecutați, vina o poartă presiunea germană. Și tot el găsește o formulă
năucitoare pentru exterminarea lor în Nordul Transilvaniei, după diktatul de la
Viena din 1940: a luat o măsură de desimilare! Tot el mai spune că românii și
ungurii s-au dedat la ”represalii” reciproce. Cel avizat nu poate privi astfel
atrocitățile comise atunci de unguri, cu oameni îngropați de vii sau tricolorul
românesc bătut în cuie pe trupul preotului din Ip.
Criminal de război, netradus în fața tribunalului de la Nurnberg și capturat de americani, Horthy a murit liniștit în 1957 în Portugalia. Pentru cel cu judecată cumpănită, indiferent dacă regretă Ungaria mare sau acceptă realitățile contemporane, persoana poate fi doar un model de cruzime, fățărnicie și grandomanie, străin cu desăvârșire de valorile cultivate de harnicul și înzestratul popor maghiar.
