O carte pe zi - Portret Slavoj Žižek

 Realizator Valentin Protopopescu

Miercuri, 8.12.2017, în emisiunea Intro

Astăzi nu voi vorbi despre o carte, ci despre un personaj, poate chiar două, cît o bibliotecă întreagă. Slavoj Žižek este one man show. Intelectual public cu mare rating, vedetă academică, guru profesionist, profet al post-post-modernismului, personajul este un colecţionar deconcertant de etichete.

Care mai curînd îl acoperă, îl deformează, îl des-figurează şi, desigur, îi oferă o paletă policromă de măşti. Unde, care şi cum este adevăratul Slavoj Žižek? În textele sale, mărci ale reflecţiei criptate, ultrasofisticate şi plurale pînă la auto-contradicţie? În intervenţiile lui publice, mediatice sau universitare, unde impresionează prin harismă şi retorică, luînd adeseori faţa auditorului şi derapînd elegant şi sofistic pe lîngă tema în discuţie? Întrebări, întrebări.

La drept vorbind, mie mi se pare imposibil de aflat undeva adevăratul, corectul şi indubitabilul Žižek. „Fachirul” sloven este puţin din toate, fără ca suma tuturor acestor aspecte să-l dezvăluie sau să-l reprezinte cristalin.

Pe de altă parte, nutresc convingerea, pe care mi-o recunosc intuitivă, că o cale destul de eficientă întru apropierea de misterul acestui ins controversat şi complex este analizarea relaţiei sale cu unul dintre magiştrii de la care se revendică explicit, psihanalistul şi psihiatrul francez Jacques Lacan. Lacan, şi el un guru redutabil, şi el profet, şi el „geniu”, mai mult, şi el hegelian şi heideggerian, s-a dovedit un histrion pur sînge, imposibil de clasificat sau de încadrat în tiparele obişnuite prin intermediul cărora îi înţelegem pe intelectualii teoretici.

Gînditorul parizian, care a debutat ca un psihiatru deschis experimentului psihanalitic, ca un prieten şi partener al avangardiştilor interbelici, iar ulterior ca un reformator disident al freudismului ortodox, redus la aspectele formale, a sfîrşit în plin delir paranoic, încercînd, la fel ca şi Einstein prin a sa teorie generalizată a relativităţii, să găsească formula alchimică universală, de sorginte matematică în viziunea lacaniană ultimă, a psihicului omenesc. Din acest punct de vedere, sînt absolut pilduitoare tîrziile sale apariţii publice din rue d’Ulm, cînd, în faţa unui amfiteatru arhiplin, maestrul tăcea şi desena pe tablă nişte figuri ininteligibile pe care le dorea aplicaţia grafică a nodurilor boromeene şi reprezentarea geometrică a proceselor inconştiente din suflet. Dar Jacques Lacan dăduse semne de evoluţie psihotică încă din vremea cînd era un excelent clinician psihanalitic.

Or, nu cred că Žižek se află prea departe de un asemenea scenariu. Şansa lui stă în adoptarea Grund-ului teoretic, a căii reflexive (şi mediatice) în detrimentul celei clinice. Slovenul nu prea are cum să se decompenseze psihotic, căci e lipsit de „oglinzi” patologice în care să se reflecte cu empatie, preluîndu-le potenţialul psihopatologic. Universitarul din Ljubljana nu se identifică, nu proiectează, nefăcînd altceva decît să sublimeze juisant prin edificarea unui fel de socratism supersofisticat ce coincide cu o defensă psihică masivă.

În fond, e banal: filosoful postmodernist, la fel ca orice filosof ce se respectă, manifestă o tendinţă paranoidă de a constrînge lumea reală, prin corset conceptual, să intre în schema explicativă personală. Este o cămaşă de forţă mai simpatică, oricum una mult mai puţin traumatizantă...

Foto Slavoj Žižek, coperte, imagini ilustrând universul autorului, link you tube spre o intervenţie critică a filosofului pe tema corectitudinii politice:

https://www.youtube.com/watch?v=5dNbWGaaxWM.