Gabriel Liiceanu în dialog cu Ioan Stanomir: lumea în care am trăit. Dezbatere stimulată de seria 12 cărți despre lumea în care trăim

Duminică, 18 martie, la ora 17.00, Editura Humanitas vă invită în librăria Humanitas de la Cișmigiu la un dialog între Gabriel Liiceanu și Ioan Stanomir, cu tema „Lumea în care am trăit“. Dezbaterea este a doua din cele șase stimulate de seria 12 cărți despre lumea în care trăim, dialoguri cu bibliografie, în care două cărți dau tonul și tema întâlnirilor.

Cele două cărți aduse împreună în luna martie sunt  Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea „Şoah“-ului de Alain Besançon (traducere de Mona Antohi) și Gândirea captivă de Czesław Miłosz (traducere de Constantin Geambașu).

În 1951, după ce lucrase șase ani în diplomație ca atașat cultural la Washington și la Paris, poetul polonez Czesław Miłosz – viitor laureat (1980) al Premiului Nobel – alege exilul. Gândirea captivă (1953) e actul de conștiință prin care scriitorul își consfințește divortul de lagărul comunist și, deopotrivă, o analiză de mare acuratețe a stării de spirit specifice intelectualilor din țările „logocrației populare“. Cu o acribie greu de bănuit la un poet, Miłosz descifrează adevărul dublului adevăr, deraierile schizofrenice din societatea comunistă și, mai ales, impactul bolii asupra artiștilor aflați mereu în raporturi ambigue cu puterea. Patru figuri de scriitori, evoluând între anii '30 și '50, dau consistență epică eseului: oameni confruntându-se cu nazismul și comunismul, psihologii construite cu finețe și pregnanță exponențială.

Gândirea captivă a devenit curând una dintre cele mai renumite lucrări despre intelectualitatea din sistemul stalinist. A fost tradusă foarte repede în franceză (Miłosz a fost cotraducător), engleză, germană, italiană, spaniolă şi în multe alte limbi. S-au pronunţat în legătură cu ea nu numai scriitori, ci şi sociologi şi filozofi, printre alţii remarcabilul gânditor german Karl Jaspers, ale cărui consemnări au devenit prefaţa la ediţia germană şi la cea franceză.

La mai puțin de un an de la apariția, în Franța, a Cărții negre a comunismului și intrigat de faptul că ecourile acesteia încep deja să se stingă, Alain Besançon publică un eseu în care analizează tratamentele diferite pe care memoria istorică le aplica nazismului și comunismului. Autorul compară „amnezia“ comunismului cu „hipermnezia“ nazismului, luând ca etalon crima extremă: distrugerea evreilor din Europa. „Șoah“-ul, termen ebraic pentru „catastrofă“, preferat de evrei celui de holocaust (care înseamnă „sacrificiu“), nu e lipsit de legătură cu aceste tratamente diferite. De aceea, Besançon întreprinde o scurtă incursiune în filozofie și teologie, încercând să stabilească în ce constă unicitatea „șoah“-ului. Volumul conține în Anexă discursul rostit de Besançon la Institut de France în octombrie 1997, intitulat sugestiv Memorie și uitare a bolșevismului.

„După publicarea Cărții negre a comunismului, un ziarist a declarat că cele 85 de milioane de victime nu afectau prin nimic idealul comunist, fiind doar o regretabilă rătăcire... După Auschwitz, a continuat el, nu mai poți fi nazist; dar după lagărele sovietice poți rămâne comunist. Acest om, care vorbea cu sinceritate, nu realiza că ideea comunistă pervertise până într-atât principiul realității și principiul moral, încât putea într-adevăr supraviețui celor 85 de milioane de cadavre, în vreme ce ideea nazistă se prăbușise sub povara victimelor sale. Crezând că vorbește ca un om onest, idealist și intransigent, rostise o frază monstruoasă. Comunismul este mai pervers decât nazismul pentru că nu-i cere omului să facă în mod conștient pasul moral al criminalului și pentru că se servește de spiritul de justiție și de bunătate, prezent pe întregul glob, ca să răspândească peste tot răul.“ (Alain Besançon)

Intrarea este liberă și se face pe baza unei rezervări prin Eventbook:https://eventbook.ro/other/bilete-lumea-in-care-am-trait