Grădinile de vară ale Bucureştilor

Rostind sintagma Grădinile de vară ale Bucureștilor, gândul mă duce, pentru un scurt moment, la Grădina Boema. Dar, acela era un TEATRU DE VARĂ. Realitatea sintagmei au constituit-o micile sau marile așezăminte de pe lângă restaurante, bodegi, simple baruri de cartier, a căror dimensiune nu depășea uneori nici câțiva metri pătrați, născocite de patronii respectivelor localuri pentru a-și mulțumi clienții, oferindu-le în arșița verilor  secetoase, o umbră binefăcătoare, o bere rece, câțiva mititei, după cum era cazul, dar și muzică. Modelul a fost, știut ori neștiut, tot cel francez. Dacă peste zi, Ion Vasilescu urma la Paris cursurile academice, seara, până noaptea târziu, își oferea serviciile de pianist uneia sau alteia dintre miile de localuri ale cartierelor pariziene. Cu mulțumire financiară pentru el și delectare pentru cei care îl ascultau. A păstrat amintirea, a dat și la noi astfel de idei; cu timpul, aceste grădinițe (la început) au devenit locuri căutate de bucureșteni (și nu numai). Și acolo, s-a petrecut cizelarea noii muzici – cea numită ușoară; pentru că, mai întâi cu reținere, apoi cu curaj, instrumentiștii, lăutarii, nu mai mulți de doi – trei își produceau talentul, repertoriul care cuprindea la început doritele cântece de pahar, agrementate apoi cu piese populare de mare circulație, cunoscute și cerute de clienți. Așa se năștea muzica ușoară, trecând desigur și prin vraja ROMANȚEI. Ascultătorul era dornic de tandrețe, de sensibilitate, de iubirea ascunsă în acea muzică, mai ales în versurile ei (care nu le ocolea pe cele ale marilor noștri poeți). Așa s-a ajuns de la Anton Pann, Eduard Caudella, George Cavadia la Ionel Băjescu Oardă, Ion Vasilescu, Ionel Fernic, Gherase Dendrino, Elly Roman, Nicolae Kirculescu, Henry Mălineanu, Delmar, Giroveanu, Nelu Danielescu și lista în continuare ar fi foarte lungă…

Romanța avea, de regulă, o formă liberă, o melodie numită de George Sbârcea capricioasă, dar evoca sentimente intime, care să slăvească demonul iubirii, scria accelași. De aceea tonul muzicii era cel mai adesea minor. Cu timpul, micile formații instrumentale au dobândit și soliști, nu doar pe lăutari ci și pe cei care erau difuzați de undele radio-ului național, unii având chiar discuri, erau și vedete ale spectacolelor de revistă. Evident, ei veneau cu piese culese din internațional, dar și cu creații românești, pentru că exemplul lui Ion Vasilescu a fost urmat de o pleiadă a confraților. Noua muzică, cea ușoară, câștigase și aprecierea creatorilor academici. Însuși Ion Dumitrescu declara după audiția marelui succes al lui Vasilescu, foxtrot-ul București: Când e vorba de Bucureștiul meu, de multe ori mi-a stat la inimă să-l cânt și eu ca Ion Vasilescu…

Numeroase au fost acele mici oaze de răcoare și muzică, grădinile de vară ale Bucureștilor… Poate mii…

Gică Petrescu scrie în memoriile sale despre Bomboneria de la etajul ultim al celebrului magazin Lafayette, unde susținea programe; acolo a cântat și solista Ania Boguslava de la care nu avem înregistrări dar care a rămas de notorietate pentru frumusețea și sensibilitatea ei. De ea își amintește admirativ și distinsa doamnă Margareta Zirra, balerină cu carieră în România, Europa și Canada. Tot Gică Petrescu scrie și despre grădina situată peste drum de actuala Școală elementară Floreasca; acolo sunt acum doar blocuri…

Asemenea teatre de vară  au mai fost  Gradina Raşca (în spatele Universității de azi), la Stavri,  la Casinoul Austro-Ungar (pe locul pe care mai târziu se va construi Palatul Ministerului Afacerilor Interne), la Orfeu, pe strada Câmpineanu, la vestitul Union – făcut celebru de marele Caragiale. Lumea bucureșteană se delecta cu acest gen de teatru stând la o masă cu o halbă de bere în față și cu un pumn de alune prăjite, fiindcă …”era mai comod și lăsa loc de petrecere în aer liber, scria și George Costescu – în 1944.

 

Vestitul lăutar Sava Pădureanu a susținut prin 1891 un program – recital la Londra, cu succes major. George Ochi-Albi, alt lăutar de notorietate, căutat în saloanele cu stil, și-a văzut editate melodiile (cu substrat popular dar mixate și cu ritmuri de dans) la Petersburg și Hamburg. Se năștea, fără posibilitatea întoarcerii, MUZICA UȘOARĂ. Nicolae Buică era găzduit la restaurantul Cișmigiu dar și în grădina Oteteleșanu. Grădina Colos de pe Calea Victoriei era folosită în colaborare și de Teatrul Alhambra, unde activa Ion Vasilescu dar și de compania Cărăbuș. Acolo s-a cântat, spre entuziasmul galeriei, melodia Suflet candriu de papugiu. Acolo s-a produs și Vasile Vasilache. Formațiile orchestrale deveneau tot mai pretențioase în ceea ce privește calitatea profesională a membrilor. Ion Vasilescu, la Teatrul Alhambra colabora cu Jean Ionescu – vioară, Sergiu Malagamba – percuții, Sile Dinicu.

Programele muzicale cuprindeau evident șlagărele la modă; lansate în vestite medii muzicale din străinătate, ele erau imediat preluate și în mediul românesc. Deosebirea consta în faptul, potrivit căruia, și creația națională era cuprinsă în programele respective, ea prindea imediat audiența. Nicio bucurie mai mare (scria Ion Vasilescu) decât să îți auzi piesele cântate, fredonate pe stradă… Dar aceste programe antrenau  și voci de mare calibru, care nu odată au înregistrat și cariere internaționale.

La revedere, a dvs. Daniela Caraman Fotea,

alături de producătoarea programului, Sorina Goia.