Motto: „Ion Voicu a fost un reprezentant strălucit al artei muzicale româneşti în cele mai prestigioase centre culturale ale lumii, fiind considerat pretutindeni unul dintre marii violonişti ai veacului. Unicitatea expresiei sale muzicale, desăvârşita artă a frazării şi a sunetului, tehnica particular strălucită constituie totodată o continuare a tradiţiei unei pleiade de înaintaşi, printre care se numără şi maeştrii ce au contribuit la formarea sa, George Enescu şi, mai ales, David Oistrach.” – Prof.univ.dr. Grigore Constantinescu

Joi, 24 februarie, se împlinesc 25 de ani de la plecarea la Domnul a violonistului Ion Voicu, personalitate remarcabilă a tradiţiei muzicale naţionale.

* * * * *

Ion Voicu, s-a născut la 8 octombrie 1923, la Bucureşti, într-o familie cu vechi tradiţii muzicale, bunicul său, Nicolae Voicu, fiind violoncelist, iar tatăl său, Ștefan Voicu, a cântat la vioară și contrabas. Mai mult, frații săi au urmat cariere muzicale, Marian și Mircea Voicu alegând pianul, iar Gheorghe Voicu, contrabasul.

Ion Voicu a fost văr primar al violonistului și dirijorului de muzică populară Ionel Budișteanu.

Când avea 4-5 ani, aşa cum a povestit mai târziu, Ion Voicu îşi dorea să primească o vioară, lucru care s-a şi întâmplat. În prima zi în care a avut instrumentul în mână, copilul a reprodus toate melodiile pe care le cunoştea, iar mama sa, impresionată, şi-a dat seama de talentul său imens.

Încă de la vârsta de şase ani, a început să studieze intens şi să cânte la vioară, printre profesorii săi numărându-se maeştrii Garabet Avakian şi Vasile Filip.

În anul 1938, la doar 14 ani, a fost admis la Academia Regală de Muzică din București, absolvind cei şapte ani de studiu ai instituţiei în doar trei ani, ca elev al renumitului profesor George Enacovici, tot profesor și îndrumător fiindu-i Constantin Niculescu.

În anul 1940, a debutat la Orchestra Naţională Radio, devenind ulterior solist al acestui ansamblu.

La începutul colaborării cu ansamblul Radio, condus de celebrul dirijor olandez Willem Mengelberg, acesta nu a fost mulțumit de el și i-a cerut lui Ion Voicu să-și părăsească locul din orchestră și să „poftească afară”. Însă violonistul cunoștea foarte bine lucrarea pe care o repetau, se plictisea și se foia pe scaun.

Directorul de pe atunci al Orchestrei Radio, renumitul Theodor Rogalski, care a intuit uriașul pontențial al tânărului Ion Voicu și l-a sprijinit, l-a rugat pe Mengelberg să accepte să-l audă cântând o piesă. După ce Voicu a interpretat căteva partituri de Bach, Beethoven și Mendelssohn Bartholdy, Mengelberg a spus: „Acum înțeleg, el nu e făcut să fie component al unei orchestre. Este făcut pentru o carieră solistică.”

În 1941, Voicu a debutat pe scena Ateneului Român, fiind remarcat, la unul dintre concerte, de marele George Enescu, care îi va oferi, mai apoi, câteva lecţii, în casa de la Sinaia a marelui muzician.

În anul 1946, celebrul violonist şi dirijor Yehudi Menuhin a organizat, la Bucureşti, un concurs muzical, iar Ion Voicu a obţinut Premiul Naţional ”Enescu – Menuhin”, şi o facilitate de studiu în Elveţia.

În 1950, Ion Voicu a devenit solist al Orchestrei Filarmonicii bucureştene, iar în 1955, a plecat să aprofundeze studiile muzicale la Conservatorul ”Piotr Ilici Ceaikovski” din Moscova, unde a studiat timp de doi ani cu Abram Iampolski şi David Oistrach.

În anul 1956, intuind potenţialul imens, violonistului Ion Voicu i-a fost achiziţionat şi pus la

dispoziţie, de către Ministerul Culturii, un instrument de excepţie, o vioară Stradivarius, fabriactă în anul 1702. care a aparținut lui Joseph Joachim. Vioara Stradivarius a fost achiziționată de statul român, în 29 august 1956, de la firma Henry Werro, la prețul de 80.000 de franci elvețieni.

La 7 septembrie 1956, Ministerul Culturii și maestrul Ion Voicu au încheiat un contract de comodat care avea ca obiect darea în folosință a viorii.

În anul 1963, a realizat turneul în Anglia, alături de Filarmonica bucureşteană, unul dintre nenumărate turnee internaţionale la care a participat.

În anul 1969, a înfiinţat ”Orchestra de Cameră Bucureşti”, iar în perioada 1972-1982, a condus Filarmonica „George Enescu” din Bucureşti.

Între anii 1984-1985, vioara Stradivarius pe care interpreta, a fost confiscată şi dată spre păstrare Muzeului Naţional de Artă, dar i-a fost înapoiată după 1990, rămânând în folosinţa sa până la finalul vieţii.

În cei 55 de ani de carieră, a susţinut mii de concerte în întreaga lume – La Paris, New York, Londra, Roma, Viena, Tokyo, Berlin, Stockholm etc, iar turneele sale i-au adus aprecieri entuziaste din partea criticilor muzicali în presa ţărilor în care Ion Voicu avea concerte: „Ion Voicu has magic in his fingers and his bow”, „Sa technique est éblouissante et sa sonorité charmeuse”, „Ion Voicu se situe sur le plan des plus grands maîtres du violon”, „He is one of the greatest violinists”, „A lesson of violinistic art”, „Un grand soir avec Ion Voicu”, ”A star of international musical life”, „Il se place aux premiers rangs des violonistes du monde entier”, „Le concert inoubliable de Ion Voicou”, „He was triumphal!”.

Voicu a realizat peste 100 de înregistrări pentru Decca, Deutsche Gramophone, Eterna sau Heliodor şi a concertat pe cele mai mari scene ale lumii (Royal Albert Hall şi Wigmore Hall din Londra, Scala din Milano, Carnegie Hall din New York, Teatro Colon din Buenos Aires, Musikverein şi Konzerthaus din Viena etc.), în compania celor mai renumite orchestre (Berliner Philarmoniker, London Symphony Orchestra, Gewandhaus din Leipzig, Orchestra Filarmonică din Tokyo, orchestrele simfonice din Cincinatti, Seattle, Baltimore, Los Angeles, Dresda, München etc.). A colaborat cu eminenţi muzicieni, precum Yehudi Menuhin, Isaac Stern, Henryk Szering, Monique Haas, Christoph Eschenbach, Sergiu Celibidache, John Barbiroli, Antal Dorati, Vaclav Neumann, André Cluytens, etc.

De asemenea, numeroase concerte au fost transmise de canale de televiziune din toată lumea – BBC-Londra, ABS-New York, NHK-Tokyo, Moscova, Ankara, Stockholm, ş.a.

Ion Voicu a desfăşurat, după anul 1989, şi o intensă activitate didactică în cele mai prestigioase universităţi ale lumii, de la Academia Internaţională Mozart din Salzburg la universităţile din Paris, Geneva, Viena sau la Academia Internaţională Menuhin.

A fost numit vicepreşedinte al Concursului Internaţional „Ceaikovski” şi a fost membru în juriile mai multor competiţii internaţionale: Concursul Internaţional Bach, Concursul ”Carl Flesch” de la Londra, Concurs Internaţional Sibelius, Concursul Folkstone Menuhin ş.a.

Marele muzician a fost recompensat cu numeroase premii şi distincţii, între care: Medalia de Aur a Academiei Franceze, Diploma de Onoare a Fundaţiei ”Eugene Ysaye”, Premiul Academiei Române, Diploma de Onoare a Ministerului Culturii şi Premiul de Excelenţă al Uniunii Interpreţilor, Coregrafilor şi Criticilor din România.

Prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, solistului concertist Ion Voicu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”.

În 1971, a fost distins cu Ordinul 23 August clasa a III-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.

În septembrie 1995, a înfiinţat fundaţia ”Ion Voicu International Foundation”, cu scopul de a forma şi susţine tineri muzicieni români, precum şi de alte naţionalităţi, care se dovedesc a fi un talent excepţional şi doresc să se dedice unei cariere artistice.

A fost membru al Consiliului UNICEF, membru activ al Societăţii Academice Franceze ”Arts, Sciences Lettre”, membru al Consiliului Consultativ Artistic al Fundaţiei ”Henryk Szeryng”.

În decembrie 1996, a susţinut un master-class la Conservatorul din Paris, ultimul dintr-o serie de cursuri pe care le-a ţinut la Salzburg, Nisa, Lausanne, Sorrento etc.

Ion Voicu a murit la 24 februarie 1997, la Bucureşti. Era considerat atunci, de către critica internaţională, drept unul dintre primii cinci violonişti ai lumii.

După dispariţia sa, vioara Stradivarius a fost restituită Ministerului Culturii, iar apoi instituţia a încredinţat-o violonistului Alexandru Tomescu.

În anul 1999, Editura casa Radio lansa CD-ul „Ion Voicu. Serghei Prokofiev. Aaram Haciaturian”, cuprinzând interpretări reprezentative ale muzicianului Ion Voicu.

Vineri, 20 ianuarie 2017, când se împlineau 20 de ani de la dispariția lui Ion Voicu, fiul acestuia, Mădălin Voicu a dirijat Orchestra Naţională Radio – primul ansamblu alături de care a cântat Ion Voicu – într-un concert  In memoriam.

Alexandru Tomescu a cântat pe vioara Stradivarius Elder Voicu Concertul nr. 5 în la major pentru vioară și orchestră, KV 219 de Mozart, iar în deschidere, orchestra a interpretat Uvertura operei Wilhelm Tell  de Rossini, iar după pauză Simfonia nr. 4 în la major, op. 90 – Italiana de F. Mendelssohn.

de Răzvan Moceanu - RADOR