Gabriela Pisică: Eu mă simt bine când ”scot la liman” o carte sau un document care n-ar fi avut prea multe șanse dacă rămânea în starea respectivă

Pentru că asta face Gabriela Pisică: salvează cărți. Și nu doar că le salvează, dar le repune în lumina pe care o merită.

Pentru că asta fac restauratorii de carte - iar Gabriela Pisică este unul dintre acei oameni împătimiți de ceea ce fac (iar ceea ce face este mai mult decît o meserie...). De pasiunea restaurării nu te vindeci, îmi spunea Gabriela Pisică în interviul pe care am avut șansa și marea bucurie să îl realizez în laboratoarele unde se restaurează cărți vechi (și nu doar...) de la Biblioteca Națională a României, acolo unde lucrează Gabriela Pisică, expert restaurator și șefa Serviciului Conservarea și Restaurarea Documentelor la Biblioteca Națională a României (https://bibnat.ro/produse-si-servicii/centrul-national-de-patologie-si-restaurare-a-documentelor/).

Un proces lung și laborios și migălos și care cere foarte multă atenție și cunoaștere, pentru că ”restaurarea încetează acolo unde începe presupunerea. Orice completare trebui să se apropie cât mai mult de original”.

Veți afla din povestea de astăzi ce înseamnă să readuci hârtia la viață - dar, de fapt, veți afla ce înseamnă o dedicație de o viață pentru o profesie.

Sâmbătă, 23 noiembrie a.c, la Radio România Cultural și pe www.radioromaniacultural.ro, de la ora 16.00, realizatoare Corina Negrea.

Iar povestea spusă la radio e completată de povestea spusă de chiar Gabriela Pisică aici, în continuare.

Casa noastră din strada Maior Ene Constantin pe care Ceaușescu a transformat-o împreună cu alte multe case din cartier „temelie” pentru Casa Poporului, se afla în imediata vecinătate a Institutului de Educație Fizică și Sport cum se numea în anii 60 Academia Națională de Educație Fizică și Sport.

Se poate spune că în afara aptitudinilor native și asta a contribuit la alegerea de a-mi canaliza energia spre sport, după ce de la 5 la 8 ani, am făcut balet.

După balet, a urmat tenisul de câmp la Tenis Club București și apoi, ca o consecință a creșterii notabile în înălțime, baschetul a venit la putere. Nu a fost alegerea mea, ci a profesoarei de sport de la școala unde învățam.

Inițial, m-am antrenat la SS2, adică Școala Sportivă nr.2 din București.

În clasa a VII-a, părinții m-au întrebat ce liceu vreau să urmez și între cele două mari opțiuni ale mele, Liceul 35 Sportiv și Liceul Tonitza, l-am ales pe primul pentru că exista o pregătire de bază în direcția asta.
Anul următor, în clasa a VIII-a, m-am mutat la Liceul 35 Sportiv care a fost înființat ca un „derivat” (dacă informațiile mele sunt corecte) al Liceului Caragiale.
Pentru mine, trebuia să fie anul pregătitor dinaintea examenului de admitere la singurul liceu sportiv din țară, cu mai multe sporturi în program. An greu! Desprinderea de școala la care învățasem primii șapte ani, a fost dificilă. După două săptămâni de schimbare majoră, le-am spus părinților că vreau înapoi la școala 128 de unde plecasem. Acum, îmi vine să râd, atunci, plângeam. Schimbarea colectivului în care am „beneficiat” la început și de o oarecare ostilitate concurențială, m-a făcut să nu mai vreau să merg la școală.
Urmarea a fost că timp de două săptămâni, m-a dus mama la școală, asigurându-se că intram în clasă. Apoi, m-am acomodat. Au urmat cei mai frumoși ani, cei de liceu! Examenele de admitere și de treaptă, plus probele fizice pe care le susțineam din șase în șase luni pentru a obține viza de joc (am mers pe baschet în continuare), perioadele premergătoare examenelor, dar și cantonamentele în care antrenamentele erau în număr de două zilnic, m-au disciplinat și mi-au conturat o a doua familie în care aveam frații și surorile pe care în familia mea biologică, nu îi aveam.

Liceul a fost urmat de admiterea la IEFS unde în fiecare an, erau peste 25 de candidați pe un loc. Spre finalul clasei a XII-a, cu circa o lună înainte de admitere, m-am operat de apendicită fiind o urgență și apoi, am pus cununa cu o parotidită (oreion).
Admiterea, ratată!

M-am angajat ca registrator medical la Policlinica de Copii Știrbei-Vodă.
A urmat un an de pregătire fizică intensă, de data aceasta nu ca elevă, ci ca „om al muncii”. Un nou examen la IEFS precedat de o accidentare și din nou, admitere ratată! A treia oară, blocaj la un subiect de anatomie (analizatorul vizual) care ar fi putut face diferența între admis/respins.

După trei înfrângeri, am renunțat la IEFS, dar și la alte planuri de studii universitare, deși tata a insistat să mă reorientez către Litere. Aveam să-i îndeplinesc dorința când el plecase din astă lume…

La Policlinică nu am stat decât doi ani, după care m-am transferat la Muzeul Militar Național unde am lucrat ca bibliotecar, timp de 5 ani.

Apoi, la propunerea domnului colonel Alexandru Leluțiu, restaurator metale și șef al serviciului Restaurare și sub îndrumarea doamnei Eliza Ionescu, restaurator documente pe suport hârtie, traiectoria mea profesională a luat această direcție.

Era în anul 1992.

Am lucrat timp de șase ani ca restaurator documente pe suport de hârtie și pergament. Total în Muzeul Militar Național, 11 ani (1984-1995).

După 1995, au urmat alți trei ani în sistem privat, la conducerea unei firme cu capital italian. De ce? Pentru că era nevoie de mine acolo, fiind firma nașilor mei, rezidenți în Italia. Ani grei, în cu totul altă lume decât a mea.

La finele celor trei ani, m-am reîntors la restaurare, de această dată la Biblioteca Națională a României, acolo unde îmi făcusem practica timp de doi ani. Descoperisem cu acel prilej diversitatea documentelor și complexitatea intervențiilor pe care le poate face un restaurator.

În paralel, la inițiativa directorului de atunci al Liceului Tonitza, profesorul și graficianul Aurel Bulacu și mai târziu sub directoratul regretatului profesor și grafician Iuri Isar, am predat într-un proiect pilot, noțiuni de restaurare suport hârtie la clasele X-XII (grupele de grafică).

A fost un proiect care s-a derulat pe o perioadă de șase ani, în timp ce eram în continuare angajata Bibliotecii Naționale a României.

Contractul cu biblioteca a durat 12 ani, timp in care am vindecat cărți și când nu am mai putut trăi răul acelor vremuri, am căutat alinare la Biblioteca Sfântului Sinod unde am pus bazele unui mic laborator de restaurare.

Aveam 50 de ani când am făcut schimbarea.

Au urmat șapte ani buni.

Pe 3 ianuarie 2017, am revenit la Biblioteca Națională a României, de această dată pe postul de șef serviciu al Centrului Național de Patologie și Restaurare a Documentelor ca urmare a câștigării concursului organizat de instituție.

Sunt încă aici, în ultimul an de prelungire din cei trei admiși de lege după împlinirea vârstei de pensionare.
În noiembrie 2025, va trebui să mă retrag.

În termeni seci, cam acesta a fost parcursul meu profesional.

Ce aș face dacă aș putea alege din nou?

Același lucru.

Fără ezitare, cu aceleași emoții în fața unui document care necesită restaurare și cu aceeași dorință de mai bine pe traseul meu profesional.

Unde?

Nicăieri în altă parte. Am rădăcini adânci și ramuri lungi care s-ar fi uscat în altă țară.