Roxana Iliescu: „Pe mine m-a ales neonatologia, n-a fost o întâmplare și nu mă văd făcând altceva”

Sunt primul și probabil ultimul medic din familia mea, își începe povestea scrisă dr. Roxana Iliescu, medic primar neonatolog, cu 20 de ani de experiență în neonatologie, parte din echipa de formare profesională la Cursul pentru medici și asistenți în neonatologie – FINE, Family and Infant Neurodevelopmental Care Education (https://www.finetraininguk.com/), colaboratoare a Asociației Române pentru Nou-născuții Îndelung Spitalizați – ARNIS (https://arnis.ong/) și invitată la Născut în România, pe 29 noiembrie, de la ora 16.00, când va fi în dialog cu Corina Negrea.
Aici își spune povestea „vorbită”, cu toată emoția pe care, veți auzi, o simte atunci când vorbește despre copiii prematuri.

M-am născut și am trăit copilăria în Onești, cu bunicii din partea mamei, într-o comună la 10 km de Onești, Ștefan cel Mare, unde mi-am petrecut toate vacanțele. De când mă știu am iubit ființele necuvântătoare și am simțit nevoia să le protejez. Am vrut să mă fac medic… veterinar, pentru că, petrecând atât de multe vacanțe la țară pe lângă animale, era opțiunea firească. Dragostea aceasta pentru ființele necuvântătoare am moștenit-o de la bunicul meu, care mi-a fost cel mai apropiat în copilărie. A murit când aveam 12 ani și atunci s-a terminat copilăria mea.

Avea un fel de a personifica tot ce era viu, de la un fir de pătrunjel până la ultimul animal din ogradă. Cățelușa era Molda, berbecul era Costică, găinile aveau fiecare un nume și o poveste. Pe toate le îngrijea cu răbdare și ferit-a Sfântul să sufere vreuna. În vremea aceea comerțul la țară se făcea cu căruțași care treceau cu căruțele încărcate cu oale, unelte, tuciuri și le dădeau la schimb pentru diverse produse agricole. Nu se purtau frumos cu caii, iar odată, când un căruțaș rupea o bâtă, nu un bici, pe spatele unui cal care nu mai putea trage, a ieșit tataia în drum și l-a pocnit cu bâta aia până a sărit din căruță și a trecut în față, lângă cal, ca să îl ajute să pornească.

Doar asta îl supăra; restul erau nimicuri. Pentru un om care făcuse războiul, suferința era ceva ce nu putea răbda. Anii au trecut, eu am învățat mereu foarte bine la școală și treptat în mintea mea a încolțit ideea de medic „uman”, idee sădită de părinții mei și de doamna dirigintă de la Școala Nr. 5 din Onești.

Din clasa a VII-a ne-am mutat la Bacău și am învățat la Școala 19 și apoi la Liceul George Bacovia, secția Matematică–Fizică. Mi-a plăcut chimia și în clasa a VIII-a și a XII-a am reușit să ajung la faza națională după câte un 10 luat la faza județeană. Tot chimia m-a apropiat de medicină.

După liceu am intrat la UMF Iași în 1991. Era o concurență acerbă: mama zice că eram 19 pe loc, eu îmi aduc aminte de 12 pe loc, nu mai știu exact, dar eram mulți și a fost un examen foarte greu, pentru care am învățat enorm. Ajunsesem să mă leg singură de picior cu un cordon prins de birou, ca să nu mă mai foiesc când aveam de studiat și să îmi amintesc să stau pe scaun și să învăț. Dacă nu intrai la facultate în vremea aceea, fie te angajai unde găseai, fie stăteai un an acasă cu părinții care te apostrofau de câte ori aveau ocazia.

An după an am descifrat termenii, conceptele, principiile din medicină fără să mă atragă ceva în mod special, până în anul IV, când sora mea a născut un copil prematur de 32 de săptămâni și 1800 g, care a fost îngrijit de o doctoriță grozavă la Spitalul Județean Bacău – dr. Tiron. În anul următor ea a emigrat în Anglia și am aflat apoi că a ajuns șef de secție de terapie intensivă neonatală la Birmingham, de unde a ieșit la pensie.

Mai făcuse niște stagii în Anglia la vremea aceea, iar felul în care l-a îngrijit pe Florinel, nepotul meu, rigoarea cu care calcula perfuziile pentru fiecare nutrient, cu mg și µg/kg corp/zi, mi-au deschis ochii către neonatologie. Și de atunci am știut că asta e meseria mea.

Și așa a fost: am ajuns neonatolog. Am cochetat cu cariera universitară la UMF Iași, dar pe mine practica medicală m-a atras tot timpul, nu cercetarea și publicistica medicală, obligatorii pentru un cadru didactic universitar, așa că nu am continuat pe drumul acesta.

Ca un arc în timp, la zece ani după primul băiat, sora mea a născut iar prematur, un alt băiat, Luca, de 32 de săptămâni și 1800 g, dar mult mai bolnav, și care mi-a fost pacient „de-a dreptul”. Împreună cu doamna profesor Maria Stamatin, care mi-a fost profesor, mentor și apoi prietenă, l-am tratat pe Luca cu grijă de medic și frică de mamă – nu era copilul meu, dar cum eu nu aveam copii la vremea aceea și sora mea mi-a fost mereu foarte apropiată, copiii ei au fost mereu și copiii mei, și apoi și viceversa.

Așa, un copil mi-a dăruit calea de urmat în carieră, iar celălalt felul în care să practic meseria asta – mereu cu grijă de doctor și frică de mamă.

Parcursul profesional e trecut în CV, dar felul în care unii doctori mi-au atins și modelat cariera nu îl pot trece în CV, deși s-a dovedit foarte important.
Dr. Sofia Haralambie, medic coordonator al UPU SJU Bacău, unde am făcut anul de practică după facultate, m-a învățat să cred fiecare acuză a unui pacient și să verific tot până mă asigur că nu se ascunde o boală adevărată sub un comportament repetitiv ipohondru. E plin în camerele de gardă de astfel de pacienți, dar oricând un pacient care a venit cu dureri „imaginate” în piept de 10 ori, a 11-a oară poate veni cu infarct – și nu ai voie să îl ignori.

Dr. Vasile Palade, șeful secției de chirurgie din Bacău și prieten cu părinții mei, m-a învățat să tratez fiecare pacient ca și cum ar fi mama mea. Nu erau ecografe pe vremea aceea, nu puteai să faci 100 de radiografii și atunci stetoscopul era și el arma unui chirurg bun. Și am ținut minte asta. Când dau un sfat medical, când tratez pe cineva, mama e mereu în background.

De la doamna profesor Maria Stamatin, o locomotivă a neonatologiei din România, am învățat, pe lângă neonatologie, să mă lupt cu toate forțele pentru orice copil, oricât de bolnav sau mic ar fi. Să nu capitulez niciodată. Și așa facem toți, mai ales noi, neonatologii. Ne luptăm cu boala, cu lipsurile, cu părinții care nu înțeleg ce e bine pentru copilul lor, cu sistemul, care are tendința de a minimiza la dimensiunea pacienților noștri nevoile instituționale care trebuie asigurate și care, de fapt, sunt cu atât mai mari cu cât pacienții sunt mai mici. Și în final, cu un curaj nebun și o aroganță pe care o plătim toți mai devreme sau mai târziu, ne luăm de piept cu Dumnezeu pentru fiecare suflet pe care vrea să îl ia.

În perioada în care am lucrat la Iași, neonatologia din România a primit un boost enorm prin programele complexe de sănătate publică RoNeonat și MatRom, cu fonduri elvețiene de preaderare și fonduri guvernamentale. Împreună cu doamna profesor Stamatin am luat parte la toate etapele de implementare ale acestor programe-mamut, de la evaluarea din fiecare spital la certificarea ISO 9001/2001 a Centrului Regional de Terapie Intensivă Neonatală al Maternității Cuza Vodă Iași.

Am făcut, de asemenea, parte din echipele de medici care au elaborat primele Ghiduri Naționale de Practică în Neonatologie, iar pentru Ghidul de Transport Neonatal am participat, împreună cu dr. Raed Arafat, la un schimb de experiență de două săptămâni în Elveția, la Berna și Zurich, ocazie cu care am negociat „la sânge” ghidul ca să îl aducem într-o formă adecvată integrării în protocoalele SMURD și acceptabilă pentru medicii din cadrul SMURD.

În 2008, la 12 ani după ce am terminat facultatea și la 7 ani după specialitate, viața m-a adus în București ca să îmi cresc primul copil alături de tatăl lui. Am lucrat 3 ani la Maternitatea Polizu, atât în secția de neonatologie, cât și în UTN – Unitatea de Transport Neonatal, până când salariul mic, apoi și mai mic după administrația Boc, m-a obligat să lucrez în privat, la Maternitatea Medicover, care abia se deschisese.

Așa am cunoscut o altă față a practicii medicale, abia conturată atunci în privat (și considerată acum standard de îngrijire): implicarea mamei și a familiei în îngrijirea nou-născutului, evitarea separării de mamă decât dacă este absolut necesar și justificat medical, nu din motive administrative sau de comoditate. Acum știm deja că separarea de mamă le afectează sănătatea și dezvoltarea. Mi-am păstrat două gărzi pe lună la Filantropia ca să nu uit meseria de terapie intensivă neonatală.

Din 2017 m-am reintegrat complet în sistemul public, la Maternitatea Filantropia: întâi colaborator plătit mizerabil, deși crescuseră salariile la stat, dar aceea era oferta; nu aveam de ales. Din 2019, cu contract de muncă, după ce au putut scoate postul la concurs și am dat examen.

Neonatologia într-un spital ca Filantropia e realmente o navă spațială. Lucrăm cu echipamente de o complexitate și o finețe greu de descris. Pentru profani, într-un spital de nivel III se întâmplă minuni. Este un efort de echipă enorm, echipă în care intră toată lumea: de la copil la mama lui, de la infirmiera care curăță incubatoarele la medicul șef de gardă, de la tatăl care stă siderat lângă un incubator la Isus Hristos – sau „Cristoselul”, cum îi spune o colegă de-a mea, care de multe ori stă lângă noi în gardă și ne apără.

Am avut norocul să trec în cariera mea prin pași enormi de dezvoltare și peste bariere care păreau de netrecut. Am cunoscut ce înseamnă să ventilezi un plămân fără surfactant, care dezvoltă boala membranelor hialine, și am fost de față când am îngrijit, în echipa de la Iași, primul copil care a primit surfactant. Cum se ascultau plămânii lui față de ce știam noi – catifea. Cum a evoluat – neînchipuit de bine.

Am îngrijit zeci de copii cu asfixie severă la naștere, care dacă nu se pierdeau, erau externați acasă cu sechele majore; și am cunoscut hipotermia controlată, practicată în pionierat la Filantropia, la copii care la zece zile de la asfixie severă, cu APGAR 0–3, sugeau la sân și la 40 de săptămâni aveau examen neurologic normal.

Am pierdut copii cu pneumonie congenitală și hipertensiune pulmonară, pe care îi ventilam disperați, cu parametri maximi și fără succes, și am îngrijit astfel de copii cu suplimentare de oxid nitric, care în 45 de minute ajungeau la saturație 95% și puteau fi stabilizați – nu îmi credeam ochilor. Tot la Filantropia, tot în zona de pionierat medical.

A fost o provocare și un privilegiu să lucrez acolo, dar… și întotdeauna e un „dar”…

Legenda - ”Cei 5 copii pe care ”îi împart” cu sora mea – doua mame cu cinci copii. Cel mare din mijloc e Florin, motivul pentru care mi-am ales meseria. În stanga lui e Luca, pe care l-am îngrijit eu și mai în stânga e Caterina, fetița pe care sora mea a născut-o la 36 de săptămâni, bătându-și recordul personal de 32 de săptămâni. Născută la Filantropia pentru că venise la ziua mea si m-a întâmpinat cu ”La multi ani Roxi, mi s-a rupt apa!!!”

În dreapta sunt cei doi băieți ai mei, Vlad si Călin, născuți la termen.

În incubator - Luca, acum 20+ ani. Luca e cel mai de succes pacient al meu, a luat 10 la Bacalaureat la matematică și a fost admis la Facultatea de Științe ale Matematicii la Delft, Olanda”, ne scrie Roxana Iliescu.