Florin Iaru: „M-am gândit că o să mor și n-am băut niciodată Coca-Cola. Ăsta era tot regretul meu!”
21 Decembrie 2025, 11:51
La 36 de ani de la Revoluția română din decembrie 1989, scriitorul Florin Iaru revine asupra unuia dintre cele mai dramatice episoade ale vieții sale: ziua de 21 decembrie, arestarea, bătaia și drumul spre Jilava. Invitat de Anca Mateescu, la Revista Literară Radio, Florin Iaru vorbește nu doar despre violența acelor zile, ci și despre viața unui poet interzis înainte de Revoluție, despre prietenie, supraviețuire și speranța fragilă care i-a ținut pe oameni în picioare, într-un regim opresiv.
Înainte de decembrie 1989, Florin Iaru era, deja, o voce importantă a generației ’80. Debutase editorial în 1981, publicase volume premiate și făcuse parte din nucleul care a dat naștere manifestului poetic Aer cu diamante. Cu toate acestea, după 1984, cariera sa literară a fost brutal întreruptă.
„După 1984, am fost un poet interzis, nu știu de ce. Poeziile mele nu păreau politice, eu nu credeam eu că sunt politice, credeam că sunt doar poezii. Era un tip mare și tare la Consiliul Culturii și Educației Socialiste care mi-a zis într-o zi: ‘Câtă vreme trăiesc eu, dumneata nu mai publici niciun rând.’”
Regimul nu funcționa doar prin interdicții oficiale, ci și printr-o frică generalizată, greu de localizat, dar mereu prezentă. Această frică nu paraliza complet, dar modela fiecare gest, fiecare decizie. Prieteniile și micile „insulițe” de libertate – librării, edituri, cercuri literare – deveniseră spații de respirație într-o realitate opresivă.
Primele semnale de la Timișoara schimbă ceva fundamental. Speranța apare, timidă, aproape irațională.
„De sperat, speram în fiecare zi, dar convingerea mea era că nu vom ieși niciodată de aici.”
Pe 21 decembrie, în timpul discursului lui Nicolae Ceaușescu, zgomotele din difuzorul radioului și reacțiile din jur anunță ruptura. Fără ezitare, Iaru pleacă spre Piață.
„În clipa aia mi-am luat haina și am plecat ca din pușcă.”
Încercarea de a intra în Piața Palatului se transformă rapid într-o confruntare violentă. Scutierii lovesc fără avertisment. Florin Iaru este imobilizat de mai mulți militari și lovit cu brutalitate. După arestare, urmează transportul într-o dubă păzită de soldați înarmați. Pentru cei aflați înăuntru, perspectiva morții pare iminentă.
„Eram 13 oameni în dubiță. Ne-am privit între noi și le-am spus următorul lucru: ‘Probabil că ne duc undeva în câmp și o să ne împuștem, că așa e normal. Să nu vă pună mama dracului să alergați ca iepurii, într-o parte. Dacă vă dă jos, fiecare alergă în altă parte. Și hai să ne învățăm numele între noi, ca dacă măcar unul scapă, să poată spune cuiva cu cine a fost și ce s-a întâmplat.’”
Salvarea vine printr-o combinație de noroc, intervenții discrete și umanitate. Un anchetator tânăr îl ajută să formuleze o declarație care să nu-l condamne, iar o femeie îi strecoară o bucată de pâine în buzunar. Pentru Florin Iaru, experiența Revoluției nu este doar o poveste despre violență și frică, ci și despre solidaritate, fragilitate și alegeri individuale, făcute în momente extreme.








