„Iadul Roșu de la Oradea”: represiunea comunistă povestită de cei care au supraviețuit
22 Decembrie 2025, 12:21
Penitenciarul Oradea a fost unul dintre cele mai dure locuri ale represiunii comuniste din România, un spațiu al frigului, foamei, tăcerii și cruzimii sistematice. Această istorie traumatică este adusă în prim-plan de cercetătoarea și muzeografa Cristina Pușcaș, într-un dialog despre memorie, supraviețuire și responsabilitatea de a nu uita.
Invitată în cadrul unei ediții speciale Orașul vorbește, realizată la Oradea, Cristina Pușcaș – istoric în cadrul Muzeului Țării Crișurilor și autoarea tezei de doctorat Iadul Roșu în orașul de pe Criș. Penitenciarul Oradea (1945–1977) – vorbește despre ani de cercetare în arhive, despre interviuri cu foști deținuți politici și despre impactul profund al acestei experiențe asupra propriei conștiințe.
„Am pornit de la ideea de a pune în evidență o istorie traumatică a orașului Oradea. Avem multe locuri ale memoriei: Securitatea din Oradea, cetatea - care inițial a fost un lagăr pentru etnicii germani după cel de al doilea război mondial, care exact de la Oradea, în 1945, au fost deportați în URSS - și penitenciarul din Oradea.
În timpul cercetării pentru doctorat, eram «închisă», practic, în fiecare dimineață, într-o cameră unde nu exista căldură, era foarte mult praf... Am empatizat foarte mult în special cu femeile care au trecut prin securitatea și penitenciarul din Oradea. Imaginați-vă cămăruțe micuțe, paturi de beton sau de lemn, fără cearșaf, fără pătură, fără pernă, fără posibilitatea de a te putea spăla luni în șir. Acest lucru mi se părea îngrozitor pentru o femeie, să nu te poți spăla. În același timp, frigul din celulele de la Securitate și de la Penitenciar și foamea, care domnea în toată această perioadă.
Mi-am dat seama că eu cred că n-aș fi putut rezista și poate aș fi cedat, ca și mulți alții, din păcate, care au cedat în urma presiunilor.”
Penitenciarul Oradea ocupa un loc aparte în rețeaua închisorilor politice: un spațiu de tranzit, dar și de execuții, unde deținuții – bărbați și femei, politici și de drept comun – erau supuși unui regim de o duritate extremă.
„Imaginați-vă luni în șir să stai cu lanțurile la picioare.”
În cadrul cercetărilor sale, Cristina Pușcaș a realizat interviuri de istorie orală cu supraviețuitori care, timp de zeci de ani, nu vorbiseră nimănui despre ce trăiseră. Uneori, confesiunea avea loc pentru prima dată chiar în fața familiei.
„Era prima dată când acel om, după 50 de ani, povestea prin ce a trecut.”
Printre numele care au trecut prin penitenciarul Oradea se află Niculina Moica, Arlette Coposu, femeile din lotul Nucșoara sau membrii familiilor Șușman și Șuș, condamnați pentru „favorizarea infractorului” – adică pentru gesturi elementare de umanitate.
„Vina lor era faptul că erau soții, că erau mame, că erau fiicele cuiva.”
„Sunt oameni care au murit în închisoare pentru că au dat o bucată de pâine.”
Dincolo de cercetare, Cristina Pușcaș vorbește și despre misiunea educativă a muzeului și despre nevoia de a traduce această istorie dureroasă pentru generațiile tinere, prin experiențe directe și senzoriale.
„Venirea la muzeu, această experiență senzorială, îi pune în anumite situații și am impresia că înțeleg mult mai bine decât dintr-o poveste.”
La 36 de ani de la Revoluția din 1989, dialogul cu Cristina Pușcaș reamintește că memoria represiunii comuniste nu este un exercițiu al trecutului, ci o formă de responsabilitate față de prezent și viitor.








