CU ”DRAGOSTEA” LA PSIHOLOG - Când mintea alege să ne mintă
20 Februarie 2019, 06:43
Există momente în viată noastră când alegem, mai mult sau mai puțin conștient, ca „strategii” de trecere peste propriile momente de slăbiciune, acele variante care ne umplu de negativism și ne „anxietează”. De unde vin și de ce ne sunt atât de confortabile? Care este motivul pentru care ne simțim bine folosindu-le și suntem convinși de valabilitatea lor?. Răspunsul este undeva ascuns în fiecare dintre noi și în propria istorie personală .
Ceea ce putem să afirmăm este că acestea sunt momentele când mintea alege să ne mintă! ”Momentele” se numesc în psihologie „distorsiuni cognitive” și sunt definite ca modalități prin care mintea noastră reușește să ne convingă de veridicitatea a ceva ce este fals. Dintr-o perspectivă antropologică, distorsiunile cognitive au fost prezentate ca strategii cognitive profund implicate în asigurarea supraviețuirii individului și a speciei. Având un rol adaptativ în trecut, distorsiunile cognitive au un puternic caracter disfuncțional și dezadaptativ în prezent, determinând reacții și comportamente fără legătură cu realitatea. Sunt prezente la majoritatea dintre noi și fiecare, dacă ar fi să ne acordăm un pic mai multă atenție, vom descoperi că le folosim frecvent – că le manifestăm fără a avea putere de „cenzură”.
Ne vom opri astăzi la câteva dintre acestea și începem cu ceea ce numim (științific) „Gândirea dihotomică”. Aceasta face referire la momentele când noi (sau persoana de lângă noi) gândim în termeni extremi („extremiști” – îmi place adesea să spun), de tipul „alb sau negru”; „totul sau nimic”, fără să avem capacitatea să identificăm ”nuanțele” de gri. Uităm că există medierea solicitărilor sau înțelegerea realității imediate și ne grăbim să apelăm la ceea ce ne este familiar – la distorsiunea cognitiva învățată poate din familie - fără a ne acorda timp pentru a identifica o soluție sau o strategie rațională, alternativă.
De exemplu: „Dacă nu fac totul perfect... nu sunt bun/ă de nimic”.....Întrebarea asociată ar putea fi: Chiar este necesar să fac totul perfect? Chiar nu sunt bun/bună de nimic?...
Răspunsul vine singur – vă garantez.
„Supra generalizarea”este una dintre cele mai utilizate „minciuni” și presupune „extinderea” excesivă a unui eveniment negativ, singular, către oricare alte evenimente cu conotații similare din viața noastră fără a apela la procesul de raționalizare. Acest mod de funcționare conduce la un model repetitiv de gândire negativă care uneori ne place tocmai prin faptul că ne permite să funcționam în credințele noastre fără a întreprinde măsuri pentru o eventuală SCHIMBARE care de altfel ar presupune și un efort.
Folosind supra-generalizează, o persoană poate ajunge la niște concluzii bazându-se pe doar unul sau două evenimente, cu toate că realitatea este cu mult mai complexă. Dacă, un prieten sau chiar persoana iubită, nu reușește să ajungă la o întâlnire, acest lucru nu înseamnă că nu va reuși niciodată să se țină de cuvânt. Afirmațiile care supra-generalizează includ cuvinte ca „mereu”, „niciodată”, „de fiecare dată” iar întrebările asociate se folosesc chiar de acestea.
De exemplu: „Dacă m-a părăsit ea/el, mă vor părăsi toate/toți întotdeauna”. „Dacă am avut o relație eșuată, toate vor fi așa de fiecare dată”. „Nu are sens să mă schimb, toate vor fi mereu la fel ca și până acum. Întrebarea asociată ar putea fi” – Chiar...? Răspunsul vine singur....
Din categoria imperativelor categorice mă voi opri la un imperativ de necesitate și anume la „Trebuie” - folosit frecvent atât în universul relațional cât și în cel motivațional.Acestainterpretează evenimentele în termeni absolut lipsiți de realism, făcând apel la exprimarea dorințele și nu la realitatea obiectivă.
De exemplu: „El trebuie neapărat să mă iubească și să se comporte așa cum vreau eu”.
”Toți (generalizare) copiii trebuie(imperativ de necesitate) să fie ascultători!” - (mecanism total dezadaptativ în viața de adult atunci când copilul se va afla în fața unei „figuri de autoritate” și va fi pus în postura de aș susține punctele de vedere – apare blocajul construi în copilărie tocmai de acest TREBUIE )
Problema lui „trebuie” este că acesta stă la baza unor reguli comportamentale iraționale, deosebit de rigide, ale căror încălcări generează vinovăție sau rușine. Suntem obișnuiți să folosim, în general, acest mod de afirmare al necesității în încercarea de a ne auto motiva însă rezultatul conduce la o autoflagelare emoțională. Acolo unde sunt mulți trebuie, este și multă tergiversare, amânare, evitare.
De exemplu: „Ar fi trebuit să ajung la întâlnire mai devreme”. „Trebuie să slăbesc ca să fiu mai atractivă pentru el”. „Trebuia să mă sune mai devreme”. „Ar trebui să îmi mulțumească pentru tot ajutorul pe care i l-am dat”. Întrebarea asociata acum știți să o formulați... ?...
Acest fel de gânduri conduc către frustrare, furie, amărăciune, tristețe atunci când noi sau cei de lângă noi sfârșim/sfârșesc prin a nu îndeplini așteptări nerealiste.
Exercițiul pentru acasă ar putea fi, de data aceasta, un bilețel lipit pe frigider in care să tăiem cu două linii hotărâte cuvântul TREBUIE și un altul în care să menționam că uneori în viată și „griul” poate fi o alternativă care să ne bucure.
O mențiune importantă referitoare la imperativul de necesitate TREBUIE cu impact în zona de „legal”: Chiar TREBUIE să vă plătiți taxele și chiar TREBUIE să așteptați când semaforul arată culoarea roșie!.....(restul completați voi!)
Succes!
https://soundcloud.com/user-396758896/cu-dragostea-la-psiholog-cand-mintea-alege-sa-ne-minta
Rubrică și text realizate de Roxana Alexandra POPA - Psiholog clinician & Psihoterapeut
Coordonator - Mihaela Ghiță
