“Periferic”. Contra cronometru

Regizat de Bogdan George Apetri şi cu Ana Ularu în rolul principal, “Periferic” (2010), unul din cele mai de succes debuturi româneşti ale ultimilor ani, este acum disponibil pe platforma gratuită Cinepub.

Realizat în perioada imediat următoare celor mai mari succese româneşti de la Cannes (premiile şi aprecierile criticii obţinute de Cristi Puiu cu “Moartea domnului Lăzărescu” şi Cristian Mungiu cu “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”), “Periferic” a fost inevitabil influenţat de estetica Noului Val, deşi Bogdan George Apetri studiase Regie de film şi Imagine la Columbia University din New York.

Cu toate că au trecut şase ani de la bogatul circuit festivalier urmat de “Periferic” în 2011, acesta a rămas singurul film realizat de Apetri ca regizor până acum, el lucrând în acest timp ca director de imagine şi co-producător al unor scurtmetraje şi lungmetraje în America.

Structura narativă din “Periferic”, disponibil acum pe platforma Cinepub, este una cât se poate de clasică: o tânără, Matilda (jucată cu forţă şi convingere de Ana Ularu, în cea mai solidă interpretare a ei), eliberată din închisoare pentru 24 de ore pentru a merge la înmormântarea mamei, plănuieşte de fapt să îi asigure un viitor băiatului de opt ani (şi pe care nu l-a mai văzut de doi ani, de când a intrat la “pârnaie”), să fugă din ţară şi să înceapă o nouă viaţă.

Şi pentru că nu am mai fi avut un film dacă acest traseu cu deznodământ imprevizibil s-ar fi desfăşurat fără probleme, scenariştii Bogdan George Apetri şi Tudor Voican (care au construit povestea după o idee de Ioana Uricaru și Cristian Mungiu) introduc mai multe obstacole, care fac din “Periferic” o dramă cu desfăşurare de thriller.

Presiunea permanentă a timpului, dorinţa de a-şi revedea fratele (Andi Vasluianu) în Bucureşti şi de a lua parte la înmormântarea mamei undeva la ţară, unde se află sub tirul cumnatei sale (Ioana Flora) şi sub privirile dezaprobatoare ale rudelor şi vecinilor, nevoia de a recupera nişte bani de la fostul său iubit şi proxenet (Mimi Brănescu), de a-şi găsi fiul (Timotei Duma) şi de a-şi asigura plecarea cu un vapor din Constanţa prin intermediul unui bărbat (Ion Sapdaru) dau un ritm alert şi intens filmului.

Sentimentul acut de urgenţă, de nervozitate, dar şi hotărârea Matildei (o victimă, însă a cărei forţă nu îi lasă timp şi nu îi permite spectatorului să îi plângă de milă) sunt redate şi prin insistenţa cu care camera de filmat o urmăreşte (cu excepţia începutului fiecărui subcapitol – punctat prin numele noului personaj pe care îl va întâlni şi prin ora înscrise pe ecran -, aparatul este mereu lângă protagonistă, permiţând apropierea de ea, fără a-i înţelege şi cunoaşte totuşi pe deplin intenţiile şi emoţiile).

Culorile sunt estompate şi uniformizate (predomină negrul şi diverse nuanţe de verde), iar lumina – razele soarelui lovesc direct camera de filmat în unele cadre de exterior –  este mai curând rece, ceea ce amplifică naturalismul şi senzaţia de lume neprielnică, damnată, în care revine pentru scurt timp Matilda.

Nu lipsesc şi unele stângăcii, aşa cum este, de pildă, tratarea personajelor de la masa de după înmormântare, simpli figuranţi şi fantoşe a căror prezenţă în secvenţă este aproape igorată, ceea ce diminuează realismul momentului. Nici continuitatea de stare şi de reacţii în unele dialoguri (aşa cum este cel despre bani dintre Matilda şi fostul ei proxenet) nu este pe deplin respectată.

Într-o estetică realistă, de dramă mizerabilistă care putea fi plasată oriunde, nu exclusiv în România, Apetri introduce câţiva tropi de film de gen (de exemplu – personajul interlopului sinistru pe mâinile căruia proxenetul o dă pe „iubita” sa de acum, jucată de Ingrid Bişu), pe care îi stăpâneşte cu dexteritate.