PORTRET: Ion Dichiseanu. O viaţă dedicată teatrului şi filmului

Motto: „Nu am răbdarea să număr nişte ani pe care eu nu-i socot că-i am. Au trecut pe lângă mine, iar eu mă simt tot în plină formă. (…) Sfatul cel mai preţios pe care l-am primit a fost să fiu exigent cu mine însumi. Aşa că am urmat acest sfat cu sfinţenie” – Ion Dichiseanu

Miercuri, 20 octombrie, se împlinesc 88 de ani de la naşterea actorului de teatru şi film Ion Dichiseanu.

A avut o îndelungată şi remarcabilă activitate la Teatrul Nottara şi în cinematografie, în spectacole de teatru TV şi în spectacole ale Teatrului Naţional Radiofonic.

Ion Dichiseanu s-a născut la 20 octombrie 1933, la Adjud, într-o familie numeroasă, cu nouă copii, fiind penultimul apărut pe lume între cele cinci fete şi cei patru băieţi.

Despre originea numelui său, actorul declara: „Străbunicul, pe care îl chema Grigorescu, era din Dichiseni, comună aflată la 10 kilometri de Călăraşi. Când s-a dus să-l declare pe bunicul la „sfat”, acolo era un bătrân care nu auzea. Nu ştiu cum i-a sunat lui „Grigorescu, din Dichiseni”, că l-a trecut în acte Dichiseanu. Aceasta este originea numelui meu.”

Tatăl, bunicul şi străbunicul său au fost ceferişti, astfel că numeroasa familie nu a avut prea multe posibilităţi de răsfăţ.

La vârsta de 8 ani are prima experienţă pe o scenă, la Adjud, de Ziua Eroilor, unde a recitat poezia „Soldat necunoscut”.

Când a împlinit 9 ani, Ion Dichiseanu a stat închis, timp de un an, în lagărul de la Salzburg, alături de fraţii şi părinţii săi, în condiţiile în care tatăl său, din funcţia de ceferist, fusese constrâns să colaboreze cu nemţii.

Despre acest moment, actorul rememora, peste ani: „Când România a întors armele, la 23 august 1944, nemţii au îndreptat pistolul spre noi: Sunteţi prizonieri! Ne-au urcat într-un vagon, părinţii şi cinci dintre copiii care mai rămăseserăm acasă şi ne-au dus în lagărul de la Salzburg. Am o admiraţie pentru unguri: când am trecut prin Ungaria, staţionam o oră-două, iar ungurii ne dădeau pâine şi apă. Copil fiind, am fost marcat de asta. Apoi, guvernul ungur s-a opus să fim exterminaţi, pentru că eram familii nevinovate, nu eram soldaţi. De fiecare dată când merg în Austria, fac un ocol şi la Salzburg. În locul lagărului este o fabrică de bere şi un restaurant. Privesc şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat”.

La vârsta de 12 ani, a rămas orfan de mamă, care se îmbolnăvise în perioada în care familia a fost închisă în lagăr.

A ajuns la Galaţi, unde a făcut timp de doi ani Şcoala de ucenici, apoi a venit în Bucureşti, la sora lui cea mare Jeni, care era căsătorită, unde a fost ucenic la Şcoala „23 August”, timp de un an şi, mai apoi, a parcurs Şcoala Tehnică Metalurgică de pe Calea Dudeşti, vreme de doi ani.

A frecventat, apoi, Liceul „Dimitrie Cantemir” unde a obţinut şi diploma de Bacalaureat.

A dat examen şi a fost admis la Politehnică, la Facultatea de Economie Minieră, mai ales că familia sa îşi dorea să iasă inginer. În acel moment a decis să-şi încerce norocul şi la Institutul de Teatru şi Film, către care a fost îndrumat de către nepoata lui George Vraca. Aici a fost admis al doilea din 300 de candidaţi, în condiţiile în care concurau 12 persoane pentru un loc.

În anul 1959, a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, iar ulterior pleacă cu întreaga promoţie la Teatrul din Botoşani, care fusese înfiinţat de curând şi era în căutare de actori.

În anul 1960, debutează în film, în „Darclée”, regia Mihai Iacob, unde a jucat alături de Silvia Popovici şi Victor Rebengiuc. Filmul, inspirat din biografia marii soprane române Hariclea Darclée – prima interpretă a personajului Tosca din faimoasa operă a lui Puccini – a făcut parte din selecţia oficială a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes, în anul 1961.

Din bogata filmografie a marelui actor, menţionaăm producţiile „Post-restant” (1961), „Porto-Franco” (1961), „Tudor” (1962), „Titanic vals” (1964) – Gigi Stamatescu, „Mofturi 1900” (1964), „Runda 6” (1965), „Dincolo de barieră” (1965), „Tunelul” (1966), „Frumoasele vacanţe (1967), „Amprenta” (1967), „Bătălia pentru Roma” (1968), „Aventurile lui Tom Sawyer” (1968), „Războiul domniţelor” (1969), „Castelul condamnaţilor” (1970), „Cântecele mării” (1971), „Printre colinele verzi” (1971), „Pistruiatul” (serial TV, 1973), „Muşchetarul român” (1975), „Cantemir” (1975), „Toate pânzele sus” (serial TV, 1977), „Pentru patrie” (1978), „Melodii, melodii” (1978), „Revanşa” (1978), „Ultima frontieră a morţii” (1979), „Clipa” (1979), „Burebista” (1980), „Trandafirul galben” (1982), „Cucerirea Angliei” (1982), „Misterele Bucureştilor” (1983), „Dragostea şi revoluţia” (1983), „Racolarea” (1985), „Triunghiul morţii” (1999), „15” (2005), „Vocea inimii” (2006), „Supravieţuitorul” (2008).

În ultimii ani, Dichiseanu a fost prezent pe afişul producţiilor „State de România” (2009), „Ultimul corupt din România” (2012), regia Sergiu Nicolaescu, „Mamaia” (2013) şi „Între chin și amin” (2019), regia Toma Enache – în rolul generalul Jibolschi.

A impresionat în rolul Pierre Vaillant din serialul TV de succes „Toate pânzele sus”, regizat de Mircea Mureşan, în anul 1976.

A apărut în spectacole de teatru pe scenele teatrelor din Botoşani şi Galaţi, apoi a venit în Bucureşti unde a jucat pe scena de la Nottara. Aici a apărut în foarte multe piese, unul dintre spectacolele de mare succes fiind „Micul infern”, în care a jucat alături de Silvia Dumitrescu Timică, Lucia Mureşan şi Ştefan Radoff.

Ion Dichiseanu s-a aflat şi în distribuţia a numeroase spectacole de teatru radiofonic, printre acestea aflându-se „Micul Infern”, de Mircea Ștefănescu, regia artistică Dan Puican şi Mihai Berechet, alături de Ștefan Radof, Ion Siminie, Silvia Dumitrescu-Timică şi Lucia Mureșan, a fost vocea din basmul „Făt Frumos din lacrimă” de Mihai Eminescu (1964), a jucat în „George Enescu și prințesa iubită” (2002), scenariu radiofonic de Elena Tamaș, regia artistică Leonard Popovici, alături de George Motoi, Valeria Seciu, Irina Petrescu, Lucia Mureșan, sau Irina Movilă.

Actorul Ion Dichiseanu şi-a construit o reputatie de cuceritor, un veritabil Don Juan, datorită relaţiilor cu frumuseţi celebre. A avut o relaţie în anii ’60 cu frumoasa actriţă spaniolă Sarita Montiel, despre care a scris în cartea „Frumoasa spaniolă, frumoasa suedeză” (1995).

În 1979, Ion Dichiseanu a fost distins cu Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România pentru rolul din lungmetrajul „Clipa”, în regia lui Gheorghe Vitanidis, iar în 2002 a fost decorat cu Ordinul Naţional ”Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, „pentru prestigioasa carieră artistică şi talentul deosebit prin care a dat viaţă personajelor interpretate în filme, dar şi pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.

În 2015, a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor, în semn de preţuire pentru întreaga activitate în domeniul teatrului şi filmului.

La 21 octombrie 2015, autoritățile locale din municipiul Adjud au hotărât şă-i acorde „Cheia oraşului” şi atribuirea numelui „Ion Dichiseanu” Sălii de spectacole a Casei de Cultură, recent renovată. Evenimentul a avut loc în prezența îndrăgitului actor, în cadrul manifestărilor Toamnei Culturale Adjudene. După festivitate, Ion Dichiseanu a jucat în spectacolul de teatru ”Amadeus”, alături de un alt mare actor român, Sebastian Papaiani.

Este, de asemenea, Cetăţean de Onoare al oraşelor Adjud şi Călăraşi.

În 2016, Dichiseanu a lansat cartea „Am fost rivalul regelui. Povestea mea de iubire cu Sara Montiel”, în care evocă momente petrecute alături de celebra actriţă şi cântăreaţă Sara Montiel.

În martie 2017, Ion Dichiseanu a primit „Premiul pentru Întreaga Carieră” în cadrul celei de-a XI-a ediţii a Galei Premiilor Gopo, iar în mai, acelaşi an, a fost lansat la Bookfest volumul „Ion Dichiseanu: Adevărul, mai frumos decât legenda”, care cuprinde memoriile artistului şi informaţii pe care publicul nu le aflase despre el – anecdote de pe platourile de filmare, din călătoriile sale prin lume şi despre întâlnirile cu mari vedete precum Ursula Andress, Jean-Paul Belmondo, Yves Montand, sau Omar Sharif.

În martie 2018, în cadrul evenimentului aniversar „25 de ani de la înfiinţarea UARF”, organizat de Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Film din România, Ion Dichiseanu s-a numărat printre personalităţile premiate, primind o Diplomă de excelenţă.

Ion Dichiseanu şi-a afirmat mereu dragostea pentru echipa de fotbal Rapid, spunând adeseori că atunci când  Rapidul are meci se face linişte în casă şi oricât ar fi de supărat, toate trec atunci când îi vede pe giuleşteni jucând.

A fost căsătorit cu solista de muzică uşoară Simona Florescu – care era cu 35 de ani mai tânără decât Dichiseanu – cu care are o fiică, Ioana Georgiana, născută în anul 1987, dar şi o nepoţică, Anastasia.

RADOR – Razvan Moceanu