Privitor ca la teatru: despre arta de a descoperi scena și lumea Ediția de vară a seriei de întâlniri Teatrelli „Anotimpurile dialogului despre teatru cu Octavian Saiu” poate fi vizionată online

Pentru cei care nu au putut fi alături de noi la ediția de vară a „Anotimpurilor dialogului despre teatru cu Octavian Saiu”, care a avut loc pe 6 iulie, la Teatrelli, dar și pentru cei care își doresc să o revadă, ne bucurăm să anunțăm că am publicat înregistrarea integrală a întâlnirii atât pe pagina de Facebook, cât și pe site-ul Teatrelli.

În cadrul acestei întâlniri dedicate artei de a fi spectator, Octavian Saiu a avut patru invitați speciali: E.S. David Saranga (Ambasadorul Israelului la București), Gilda Lazăr (Organizatoarea Întâlnirilor JTI), Andreea Sandu (Fondatoarea și curatoarea Galeriei de artă contemporană și design GALATECA) și Tudor Giurgiu (Regizor de film și Președintele Festivalului Internațional de Film Transilvania TIFF). Cu acești spectatori de elită ai timpurilor noastre, Octavian Saiu a discutat, printre altele, despre arta de a privi ca la teatru, despre amintirile care se păstrează în noi după atâtea producții văzute sau despre ce lasă ele în gândurile și sufletele noastre.

„Există o artă a teatrului, o artă a regiei, a actoriei, a scenografiei, dar există totodată - deși nu ne gândim aproape nicicând la ea – o artă de a fi spectator, care se definește prin discreția prezenței, prin acceptarea acelei posturi retrase în penumbra sălii. E ceva ce nu înseamnă niciodată anularea individualității, nu presupune cu niciun chip pierderea libertății de înțelegere, de analiză și de expresie, ci doar privilegiul contemplativității care în teatru – dintotdeauna și pentru totdeauna – e legată de vocația privirii. Să nu uităm că termenul însuși de teatru înseamnă, în greaca veche, locul unde și de unde se privește - theatron. Iar arta privirii înseamnă, totodată, puterea de a asculta.” – Octavian Saiu

„Când merg la teatru, merg pentru catharsis. Merg să plâng la finalul spectacolului, sau măcar să am acel sentiment că am văzut ceva care este metafizic, ceva care merge dicolo de viața reală. […] Un alt motiv pentru care prefer teatrul este această abilitate de a continua să te gândești la experința pe care ai trăit-o. […]

Săptămâna trecută, Habima - Teatrul Național din Israel - a venit în România și a susținut două reprezentații în București și una în Sibiu. Au venit cu o producție mică, Familia unui neam de Nava Semel (care este de origine română), iar spectacolul a fost despre primii ani în statul Israel, primii ani după ce s-a născut statul Israel. Unul dintre subiectele spectacolului a fost Holocaustul. Ca ambasador particip în fiecare an la zeci de evenimente adresate Holocaustului, am susținut zeci de discursuri cu privire la Holocaust, vorbesc despre acest subiect, port discuții cu oameni, dar nu simt niciodată că reușesc să transmit un mesaj care să reflecte tragedia. Iar ei au venit aici cu un spectacol și - pe parcursul celor trei reprezentații - au reușit să convigă mult mai mulți oameni. Sau, mai degrabă, i-au făcut să înțeleagă puțin mai bine istoria. Și sunt sigur că mulți dintre cei care au participat au continuat să se gândească la ce au văzut.” - E.S. David Saranga 

„Teatrul e mai mult decât clipă, e artă. Și clipa este doar atunci importantă când te întâlnești cu scena: tu, ca spectator, și actorii pe scenă. […] Tăcerea - prima lecție de a fi spectator (n.r. citat din Arta de a fi spectator de Octavian Saiu) – dar e o tăcere comună, fiecare tace în felul lui. Eu cred că în orice spectator e un critic, dar depinde ce fel de spectator e. Eu sunt un spectator mai empatic, acest lucru nu înseamnă că la final nu am gândurile mele. Din acest motiv la Sibiu, la FITS, mi-e greu. Mi-e greu fiindcă încerc să văd cât mai mult, dar mai mult de trei - patru spectacole nu pot, nu reușesc să internalizez, nu reușesc să trăiesc complet și mă obosește foarte tare. Și atunci aș prefera să văd doar două, dar nu mă lasă sufletul.” –  Gilda Lazăr

„Prima mea imagine despre teatru a fost în sala impresionată a Teatrului Maria Filotti din Brăila, când avea 6-7 ani, de-abia aveam voie să intru cu părinții mei în sala de spectacol. Și am capsulat în memoria mea momentul în care s-a închis lumina – mi-a fost puțin frică – și am văzut primele lumini de reflectoare și cumva atunci am învățat să tac.” – Andreea Sandu

„Alerg după lucruri care îmi plac, pentru că sunt curios. Asta cred că mă ține viu și prin ceea ce fac la festival, și în alte proiecte. Țin minte anul trecut, când încă ne mai luptam cu COVID-ul, că încercam să-mi aranjez o deplasare la Cluj în funcție de spectacolele dintr-un weekend ale Teatrului Maghiar: era premiera lui Purcărete și îmi doream să mai văd și alte spectacole acolo. Vreau să văd în continuare lucruri care să mă provoace și cred în continuare că teatrul oferă ceva ce filmul nu are. […] E vorba despre moment, despre faptul că se întâmplă pe loc. […] E un ritual, e un ceremonial la care îmi place să fiu martor.” – Tudor Giurgiu

În contextul acestei ediții a „Anotimpurilor dialogului despre teatru” a avut loc și lansarea a două volume semnate de Octavian Saiu: „Arta de a fi spectator” (Colecția Yorick – Editura Nemira, București) și „Phèdre. D'Euripide à Racine, de Sénèque à Sarah Kane” (Lansman Editeur, Bruxelles).