Yuval Hameiri: ”Îmi place lucrul cu actorii neprofesioniști pentru că aduc proiectelor ceva foarte autentic și unic, ceva ce îmi place să văd, atât în film, cât și pe scenă”

Orchestra instrumentelor stricate, filmul pe care Yuval Hameiri l-a prezentat anul acesta la TIFF în cadrul secțiunii Focus Israel, documentează un experiment care a avut loc în Ierusalim în 2019. Peste 100 de muzicieni, profesioniști, neprofesioniștii, unii dintre ei care nu au pus mâna în viața lor pe un instrument, au fost adunați într-o orchestră unică pentru a cânta pe instrumente stricate strânse din tot Ierusalimul. Trei compozitori au scris câte o piesă pentru acest concert unic, care a fost cântat o singură dată. Instrumentele nu au fost reparate, dimpotrivă, dar ce au făcut mulți dintre muzicieni este că le-au schimbat destinația: un instrument cu coarde stricat a devenit un instrument de percuție. Proiectul este o metaforă despre diferență și o dovadă că poți crea armonie chiar folosind instrumente stricate într-un oraș atât de dizarmonic precum Ierusalimul. Yuval Hameiri a documentat acest proces, iar Elena Vlădăreanu a discutat cu el la Cluj-Napoca despre proiect și despre ce înseamnă artă socială.

E.V. Îmi propusesem să începem prin a te ruga să ne spui mai multe despre proiectul pe care îl documentezi în Orchestra cu instrumente stricate, dar în dimineața asta am văzut primul tău film, scurtmetrajul I Think This Is the Closest to How the Footage Looked(https://www.youtube.com/watch?v=fNeRsAQ6nd8) și cred că există o legătură între cele două filme. De fiecare data avem obiecte. Ești interesat de a folosi obiecte în arta ta?

Y.H. Sună amuzant, dar iubesc obiectele pentru că sunt făcute de oameni, sunt lucruri ale oamenilor și cred că ne pot învăța multe despre noi înșine. Felul în care au fost concepute, modul în care au fost păstrate, ce s-a întâmplat cu ele. În primul meu film, am încercat să spun o poveste foarte personală folosind aceste obiecte din casă și care în această poveste capătă noi sensuri, diferite de cele pe care le știm cu toții. Totodată, scurtmetrajul este și despre o pierdere a unui material filmat și despre cum am încercat să îl recreez folosind aceste obiecte. Când am auzit apoi despre proiectul Orchestrei cu instrumente stricate m-am îndrăgostit de concept. Ca regizor, am vrut să documentez acest proiect. Când iei o trompetă care e stricată și încerci să faci ceva cu ea – această trompetă e stricată și scoate sunete ciudate – cred că e similar cu ce ni se întâmplă și nouă deseori, când suntem altfel decât se așteaptă de la noi să fim: arăt așa, vocea mea e astfel, mersul meu e în felul acesta. Cu oamenii e mult mai complex, dar dacă te uiți la obiecte, e aproape amuzant și fermecător cum trompeta încearcă să își facă treaba și să își cânte partitura dar nu reușește.

E.V. Ei căutat un regizor care să documenteze această experiență sau tu ești cel care ai vrut să te alături proiectului?

Y.H. Și, și. Le-am spus că vreau să filmez chiar când am auzit despre proiectul lor, iar când au început m-au sunat și mi-au zis Ok, hai să facem asta, în paralel cu concertul să creăm acest film.

E.V. Cumva, ai avut tot materialul la dispoziție pentru a face acest film. Ce a fost cu adevărat dificil în acest proiect?

Y.H. Au fost foarte multe probleme. În primul rând, am avut un timp foarte scurt de filmare, pentru că repetițiile au durat doar trei zile consecutive, a fost foarte intens. Niciunul dintre noi nu știa cum o să fie, nu doar eu, dar nici dirijorul, nici compozitorii, nici organizatorii, nimeni nu își imagina cum o să fie, era super riscant. Nici eu nu știam ce urma să văd. În plus, îmi puneam problema protagonistului, cine urma să fie eroul acestei povești. Pentru că la început îmi imaginam că am nevoie de un protagonist. Dar după îmi spuneam de fiecare dată că e imposibil, e o societate temporară de 120 de muzicieni plus mulți alții în jur care se ocupă de organizare. Nu ar fi putut fi despre o singură persoană, nu ar fi putut fi despre trei persoane. Așa că mi-a fost dificil să înțeleg cum să spun această poveste, cum să o fac clară, cum să îi creez o structură în timp ce încerc să prind în ea atât de mulți oameni. Nu am știu în timp ce filmam cum urma să fie, am înțeles abia în timpul montajului. În timpul filmărilor, am fost eu și un operator căruia trebuia să îi spun ce să filmeze, numai că nu aveam cum să fac asta pentru că eu nu știam ce urma să se întâmple. Ce i-am spus a fost să caute rupturi, avem această situație și noi vom căuta fisurile care apar în această situație și să încercăm să privim prin ele. Și asta este ceea ce am făcut. Am stat acolo cu camera, am scanat situațiile încercând să găsim acele mici momente de ruptură. Într-un documentar, când ai un protagonist, îi pui lavaliere și auzi tot ce spune. Dar acum nu am putut face asta pentru că erau mult prea mulți oameni, așa că nu auzeam nimic, eram ca niște fantome printre ei încercând să captăm câte ceva, fiind în același timp parte din această călătorie. Mai târziu, când am început să văd materialul filmat, am început încet încet să fac acest puzzle, această combinație până a devenit filmul pe care îl avem acum.

E.V. Îmi imaginez că a fost un proiect low budget.

Y.H. Da.

E.V. Cu o echipă mică.

Y.H. Da, doar eu cu cameramanul.

E.V. Cu toate asta, pare genul de proiect care implică tehnică, microfoane etc. Ai folosit?

Y.H. Chestii de bază. Am avut două camere, niciun fel de lumină cu excepția luminii naturale, lavaliere doar pentru dirijor, niște microfoane în sală pentru sunetul din locație și asta a fost tot. A fost important ca noi să fim un pic... nu o spun invizibili, dar nu voiam ca oamenii să ne simtă prin preajmă. În alte proiect, când urmărești un personaj pentru un an sau mai mult acesta se obișnuiește cu prezența ta, dar de data asta lucrurile au fost mult prea rapide și ne doream ca oamenii să simtă confortabili în prezența noastră. Mulți dintre cei care participau la acest proiect au fost muzicieni neprofesioniști, așa că îmi doream să fac ca lucrurile să fie.

E.V. Am citit că ești interesat de arta socială și arta pentru comunitate. Și cred că această experiență pe care ai documentat-o în film este un exemplu de artă socială.

Y.H. Când spui artă socială te referi la?

E.V. Mă gândesc la o formă de artă pentru comunitate. Așa cum s-a întâmplat cu acest proiect. Când sunt implicați mulți oameni, nu doar artiști profesioniști, la care intrarea este liberă sau biletele sunt simbolice.

Y.H. În trecut, eu însumi am fost implicat în proiecte educaționale, am lucrat cu adolescenți și de fiecare dată când am avut aceste proiecte cu comunitatea a apărut această întrebare care privește echilibrul dintre produsul final și proces. Unii spun că procesul este cel mai important, alții că rezultatul final. Ceea ce am înțeles de-a lungul timpului, mai ales în timpul lucrului la acest film, este că dacă îl tratezi în felul în care trebuie, procesul este rezultatul final. Iar limitările – pentru că lucrezi cu neprofesioniști și asta creează o grămadă de limitări – sunt superbe, iar dacă le incluzi în concept devin ceva foarte intens, foarte special. Este o parte în film cu o flautistă care nu e muziciană profesionistă care are un solo. Mai târziu în film, dirijorul îi ia acest solo pentru că ea nu poate cânta foarte bine acel solo din punctul lui de vedere. Anul trecut, după o proiecție, un copil s-a ridicat și a spus că nu a fost prea drăguț că dirijorul i-a luat solo-ul. ”Eu însumi când într-o orchestră și așa ceva nu se face, nu iei solo-ul nimănui”. I-am dat dreptate, ”Ce puteam face eu, nu eu i-am luat solo-ul” dar el insista, ”Nu, nu e ok ce s-a întâmplat”. Dar atunci s-a ridicat o altă persoană din audiență și a zis că de fapt eu i-am dat solo-ul înapoi femeii respective pentru că eu am decis să pun solo-ul ei în film. Mi s-a părut foarte emoționantă această idee de a-i fi dat solo-ul înapoi, în film o vedem cum repetă și cum se străduiește să obțină sunetul potrivit cu un flaut căruia îi lipsesc anumite note. Cred că dacă poți privi acest proces ca parte din rezultatul final obții ceva extrem de poetic și de frumos, atunci fiecare din ei este o vedetă de cinema. Asta îmi place mult în lucrul cu actorii neprofesioniști. Aduc proiectelor ceva foarte autentic și unic, ceva ce îmi place să văd, atât în film, cât și pe scenă.