Tahicardie paroxistică – Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Teatrului 2020

Suntem în 2020. Criză mondială. Pandemie. Țări zăvorâte. Morți cu miile. Spitalizați cu sutele de mii.

Speranțe zero, așteptări înspăimântate, calcule inutile. Închiși în case vedem la TV militarizarea circulației și pustietatea străzilor.

În calculul probabilităților apare doar ideea de a nu te fi născut ca să mai nutrești speranțe de supraviețuire.

Stai să te întrebi cu ce poți compara această pandemie (ce tristă rimă la comedie!) vizavi cu tot ce ai trăit. Nimic nu se compară, mai ales că cei ca mine, n-am fost la război.

Să fie inundațiile catastrofale? Cutremurul din ‘77? Nici vorbă! Au trecut parcă în viteză și ne-au lăsat doar triste amintiri.

Iar Teatrul s-a închis și publicul s-a dispersat. Nu se știe până când. Iar noi nici măcar nu putem pretinde că știm a face și altceva mai constructiv, decât a fi pe scenă, drapați în personaje etalon.

Încerc să-mi limpezesc gândurile și să pot scrie ceva esențial legat de Teatru, acum, de ziua lui mondială. Să pot transmite clar și precis secretul ascuns al acestei arte atât de perisabile. Nu sunt primul aventurier care încearcă asta. În fiecare an, de multe ori, de prea multe ori, importanți oameni de teatru caută prin mesaje, articole, eseuri, interviuri și alte asemenea mijloace, să-și aroge dreptul de a spune, fără echivoc, ce e teatrul și care e misterul lui.

Ca să limpezesc lucrurile, aș aduce în scenă două personaje care pot contribui la o mai bună înțelegere. Pe Socrate care să ne spună „că știe că nu știe nimic” și pe Shakespeare să ne aducă aminte că „teatrul este oglinda lumii”.

Cu aceste două argumente, putem aprecia că scena caută să vă fure din realitate, măcar o secundă. O secundă lungă, cât o viață, care să vă trimită cu gândul în stradă, în cosmos, în voi înșivă, în viață și chiar în moarte și neant. Să vă scoată din obișnuit.

Veniți la teatru când va trece totul, când ne vom însănătoși cu toții, veniți ca niște copii care chiar nu știu nimic și poate acuma s-au născut și, convinși că oglinda își respectă rostul, să urmăriți spectacolul ca și cum ar fi al vostru, al copilăriei voastre și dus acasă în ghiozdan, să-l păstrați cu sfințenie în caietul de amintiri al adolescenței.

Scris pentru azi, 27 martie 2020, inspirat şi din ce am scris în 2017