Eugen Gorean – importanța mesajului în artă

Eugen Gorean a dezvoltat tehnica acuarelei ca bază a creației sale. Arta sa este o reprezentare realistă a lumii temporale, unde animalul este un alter ego al omului contemporan.

Stilistic, combină elemente figurative expresive, proprii, cu o anumită acumulare de mister. Această serie discută despre un declin al lumii post-pandemice, idei utopice, controverse sociale, satiră, realizate printr-un limbaj plastic tradițional. Pictura este o colaborare între artist și societatea modernă de consum.

Lucrările sale se regăsesc în colecții publice și private din Franța, Anglia, SUA, China, România, Italia, Elveția etc. Eugen Gorean este ambasador oficial Canson, Tintoretto Brushes și Castel MIMI.

Astăzi pătrundem în universul creator al pictorului Eugen Gorean. Cum a apărut atracția pentru artele vizuale?

Ca și orice copil care de mic desenează, cercetează, colorează cărți și încet, încet am realizat că vreau să merg la o școală de pictură. Am mers, am văzut, mi-a plăcut. În clasa a IX-a am realizat că aș vrea să încerc să fac ceva mai serios și am decis să merg la Colegiul de arte din Chișinău. Și iată, după acești trei ani de colegiu, care a constituit baza mea, am considerat că vreau să merg mai departe și au urmat patru ani de Academie.

Cum era modul de a învăța artele plastice în Republica Moldova? Știu povești în care se spunea că pentru vacanța de vara trebuiau făcute o mie de schițe.

Am avut și eu astfel de experiențe. Când ești student, ți se pare un pic enervant, un pic nu este corect față de tineri, dar de fapt, după ce trec ani, îți dai seama că asta a fost șansa ta. Când ești într-o instituție care formează un artist, ești în contact cu niște mari artiști care nu te mai privesc ca pe un elev. Ești un boboc, dar un artist. Au existat momente amuzante. De exemplu, noi făceam schițe, făceam foarte multe studii și uneori le mai semnam. Și profesorul spunea: „Încă nu ai dreptul să semnezi. Când vei avea părul cărunt, atunci vei semna.” Făceam 200 de schițe în fiecare lună. Era un lucru foarte dur, dar necesar. Prin asta noi ne evidențiem. Dacă, de exemplu, merg într-o expoziție în Europa, foarte des noi ieșim din acel context, din punct de vedere visual. Toți își dau seama că am fost școlit în Europa de Est. Și, da, baza academică este foarte importantă și pornește de la desen. Deci, mai întâi de toate, trebuie să desenezi un măr și acel măr să fie măr, să nu fie altceva. După aia, profesorul spunea: „Tu ai tot dreptul să descompui acel măr, să faci filozofie cu acel măr, să faci tot ce vrei, dar eu vreau acum de la tine să faci acel măr exact așa cum este.

Ce v-a apropiat mai ales de acuarelă? Cum ați descoperit-o?

La colegiu, datorită unui artist important din Republica Moldova, domnul Ion Sfeclă. El a fost școlit și în România și în Uniunea Sovietică. Eram impresionat de curgerea culorii pe hârtie, de diferite tehnici, de combinații. Chiar și la Academie am mers spre această tehnică.

A fost o dragoste la prima vedere acuarela?

Nu a fost o dragoste la prima vedere, pentru că este foarte greu să o stăpânești. Este enervant de la început, pentru că nu-ți iese ce vrei. Trebuie să ai un dialog cu apa. Nu poți să corectezi. Ai făcut o mică greșeală, trebuie să începi din nou, cu o hârtie nouă.

Din punct de vedere tehnic, ați putea explica procesul realizării unei acuarele?

Este foarte simplu. Iei o hârtie specială, apă și pigment. După aia se adăugă o mie de detalii foarte importante. Când eram studenți, lucram cu o hârtie necalitativă. Profesorii spuneau că este foarte bine că hârtia este necalitativă: „ Voi trebuie să învățați pe o hârtie rea și când veți avea o hârtie franceză, englezească, o să zburați.” Concret, mai întâi scoți o foaie de hârtie albă de 300 grame. O uzi. Și începe magia.

După părerea celui mai important acuarelist român, Corneliu Drăgan Târgoviște, secretul acuarelei este stăpânirea albului hârtiei. Care este secretul lui Eugen Gorean?

Eu am trecut prin mai multe etape. Când eram la Academie consideram că cel mai important lucru în acuarelă este intensitatea culorii. Cât este de puternică, cât este de luminoasă. Încet am înțeles că de fapt nu e asta cel mai important. Este mai importantă intensitatea, valoarea, tonurile, jocul între lumină și întuneric. Și după un anumit timp am înțeles că nici asta nu este cel mai important. Cea mai importantă este compoziția. După pandemie am înțeles că nici asta nu este cea mai importantă. Acum cred că cel mai important este mesajul. Eu pictez nu pentru a plasa niște pigmenți pe hârtie și atât. Eu pictez pentru că asta este metoda mea de a spune ceva. Dorințele pe care le am, sau ce mă doare pe mine interior, le pun în acuarelă.

Astfel, un pictor poate deveni un comunicator al zilelor noastre?

Eu consider că da. El trebuie să fie activ. Tot ce se întâmplă, noutățile pe care le avem mă inspiră să găsesc o anumită tematică și să dau frâu creativității.

Eugen Gorean, ce reprezintă pentru dumneavoastră atelierul?

Este un univers unde eu reușesc să revin și să mă liniștesc. Pandemia a fost un punct de sfârșit și început pentru că până la pandemie tot ce făceam era axat foarte mult pe predare în Franța, în Anglia și atunci eram foarte rar în atelier. Tot programul meu era legat de aceste plecări pentru cursurile pe care le făceam. Pandemia a făcut să mă opresc acasă. Am revenit în sfârșit în atelier. Pandemia mi-a oferit șansa de a anula tot. M-am închis în atelier și a început o nouă lume bazată pe toate ideile nefructificate, pe toate vizitele din muzee, tot ce era pus pe rafturi am scos și am început să fac altceva. În creație mea, până la pandemie, era foarte mult plein air. Era foarte mult peisaj urban. Apoi am modificat. A apărut masiv animalul în picturi, ca un alter ego al omului.

Nu sunteți un pictor animalier, sunteți un pictor care folosește animalul pentru mesaje puternice.

Așa este.

Cum ați caracteriza atmosfera atelierului dumneavoastră? Nu este un atelier numai de acuarelă. Am văzut că aveți și o presă…

Da, sunt urmările Academiei. Uneori mai fac și tipar, un tipar mic pentru ex libris, pentru ceva foarte mărunt, doar așa să-mi mângâi orgoliul că am făcut grafică.

Haideți să devenim descriptivi ca un pictor. Atelierul se aseamănă cu o casă în copac, la mijlocul unui nuc și cu niște scări abrupte pentru un acces mai dificil pentru „intruși”.

Exact. Am avut posibilitatea să iau un atelier în Chișinău, dar pentru că mergeam foarte mult în Franța și erau perioade mari în care nu-l utilizam, am decis să mă retrag în suburbia Chișinăului, la părinți. Este ca o anexă a casei părintești. Îmi place atelierul că este în mediul ăsta foarte verde și din el vezi cumva lumea de sus, pentru că sunt un artist care supraveghează.

Care sunt temele inspiratoare?

Ele foarte mult depind de moment. Acum lucrez la miniature. Pregătesc o expoziție mare de miniaturi. Am avut o ideea să realizez în jur de 45 de picturi mici, la care am lucrat cu lupa. Anterior am făcut o serie de picturi în care animalul este în centrul compoziției, un alter ego al omului. A fost tematica aristocratică. Am lucrat foarte mult în sudul Franței, în regiunea Bordeaux și am vizitat foarte multe castele, iar acele interioare impresionante m-au făcut să fac o serie cu diferite animale umanizate și am dus pictura în zona fabulei.

Eugen Gorean, deși știu că revenirile nu se pretează la acuarelă, se întâmplă ca o lucrare pe care o considerați finită, să o revedeți după ani și să apară dorința modificării?

Deseori lucrez la o pictură și spre final îmi dau seama că nu sunt mulțumit deloc de ea. Nu știu cum să o continui și atunci o ascund la perete. După o lună, două, trei, uneori și un an, o readuc în vizor și îmi dau seama că de fapt nu era foarte rea și merită să o termin. Deseori nu sunt mulțumit de rezultat și ăsta este un semn că pictura nu este rea. Când ești tu, ca artist prea mulțumit, atunci pictura nu este cea mai reușită. Istoricii în artă spun că acestea sunt mici salturi. Când tu urci o treaptă spre necunoscut, nu îți place, nu înțelegi, dar de fapt aceste mici trepte sunt pozitive, pentru că mergi spre ceva nou.

Locuiți și creați în Republica Moldova. Cum arată astăzi peisajul plastic din dreapta Prutului?

Eu cred că este în devenire. Moldova este o țară foarte mica, iar posibilitățile sunt și ele mici. Iubitorii de artă care achiziționează nu sunt atât de mulți, dar eu sunt optimist și cred că este vital să mergi afară, să capeți ceva experiență, să vezi cum se lucrează acolo, cum se organizează expoziții, și să te întorci. Atunci tu poți să contribui cu ceva nou la creșterea artei în țara ta.

Cum credeți că este considerată astăzi acuarela?

Eu cred că ea a avut o dezvoltare foarte rapidă. Acum 20 de ani această tehnică era considerată un pic inferioară. Acum sunt multe expoziții, biennale doar pentru acuarelă. S-a dezvoltat foarte mult și industria care alimentează acuarela. Acum există mulți producători de hârtie de calitate, de pigment, de pensule speciale. Asta pentru că există cerere, au apărut mulți artiști, deci și provocări pentru producători. Costurile sunt destul de mari. Sunt aproape echivalente cu ceea ce ține de pictura în ulei.

Dar din punct de vedere al publicului, a început lumea să iubească acuarela, să-și dorească lucrări în acestă tehnică?

Da, dar publicul trebuie mereu să fie surprins și educat. În Republica Moldova eu expun o dată pe an. Îmi aduc aminte că prima dată când am expus, publicul a fost foarte curios, a căutat diverse sensuri, a cerut explicații. Nu au fost vânzări masive, dar a fost o formă de educare. În al doilea an, publicul a venit în număr mai mare, iar vânzările au crescut. Este un proces foarte lent, dar foarte corect, natural, iar eu cred că noi suntem în proces de educare a publicului, ca acesta să înțeleagă că este o tehnică aparte. Este o tehnică foarte veche, care a rezistat în timp.

Care considerați că este viitorul artei?

Cred că viitorul artei este să slujească acțiunilor civice. Să fie acel limbaj cu care să discutăm despre problemele din societate, despre frământările pe care le avem. Deseori vedem acest fenomen în istoria artelor. Datorită picturii avem astăzi conexiuni cu secolele trecute, știm obiceiuri, moduri de viață, tradiții, știm cum erau îmbrăcați oamenii, vizualizăm conflictele de acum câteva secole. Dacă pictura nu ar fi existat, noi astăzi eram mult mai săraci vizual. Artistul contemporan trebuie să printeze momentul pe această suprafață de hârtie, de pânză sau prin sculptură. Devine o imprimantă a timpului.

Mulți artiști ai Renașterii aveau un mecena. Există mecena în zilele noastre pentru artiștii buni?

Eu am avut parte de astfel de oameni, care m-au ajutat foarte mult, mi-au devenit și prieteni, și sistematic m-au susținut cumpărând lucrări.

Eugen Gorean unde vă simțiți cel mai bine? În atelier, în taberele de creație, la vernisaje sau în fața unui începător pe care încercați să-l învățați tainele acuarelei?

Sincer, în atelier când lucrez, când descoper ceva. Dar și când mergi la expoziție este foarte benefic. În expoziție, fiind pe perete, îmi dau seama, și datorită reacțiilor privitorilor, dacă trebuie să merg spre o anumită direcție, dacă trebuie să schimb ceva.

Mai aveți și alte pasiuni? Cum este omul Eugen Gorean?

Cred că și cealaltă pasiune a mea este legată de artă – călătoriile. Este important pentru mine să mă reîncarc și să văd ceva nou.

În atelier când lucrați dați drumul la muzică. S-a întâmplat ca un anumit tip de muzică sau o anumită piesă să influențeze o tușă?

Cred că da. Contează ritmul și energia. Muzica e foarte importantă în raport cu ce fel de pictură faci și cu etapele la care te afli în respectiva lucrare. Ritmul muzical dictează ritmul picturii.

Concurs

Premiul a fost câștigat de Marcela Amironoaie din Tecuci. O lucrare semnată de Eugen Gorean.