ANONIMUL 2022, la start. Mai mult de 3 000 de spectatori, la premiera națională „Mariupolis 2” „Vocația mea, filmul” – atelier destinat adolescenților din satele Deltei
9 August 2022
Actorul și regizorul italian Michele Placido este invitatul special al celei de-a doua ediții a Buzău International Arts Festival  Festivalul revine cu o lună de evenimente culturale și invitați internaționali, în perioada 20 august – 20 septembrie
10 August 2022

The Sandman – Netflix sau când visele devin realitate

Neil Gaiman este un adevărat magician într-ale scrisului, turnând praf magic în fiecare cuvânt pe care îl scrie. Vibrând din prima clipă, aceste cuvinte clădesc existența unor personaje de care nu poți să nu te îndrăgostești, privindu-le cum își croiesc drumul fantastic printr-o lume la fel de fantastică. Acest frescă este atât de meticulos și schematizat construită încât simpla îndrăzneală de a muta o virgulă îi face o nedreptate considerabilă, ba mai mult, murdărește efectiv opera de artă și o transfigurează în ceva mundan.

Printre cele mai cunoscute opere ale lui Gaiman se numără Zei Americani, Coraline, Pulbere de Stele sau Semne Bune, toate bucurându-se de adaptări cinstite care fac dreptate materialului original, însă unul dintre cele mai importante repere din cariera britanicului a rămas vreme de mulți, mulți ani, într-un somn profund, fără ca cineva să cuteze să îl întrerupă.

Apărut acum 33 de ani în forma pe care o recunoaștem astăzi, The Sandman spune povestea Lordului Morfeu, Zeul Visului care încearcă să readucă echilibrul în lume după ce a stat întemnițat vreme de aproape un secol de către un ins ce se proclamă Mare Mag (aluzia fiind evidentă, Aleister Crowley). În tot acest timp, Tărâmul Viselor s-a ruinat, coșmarurile își fac de cap în lumea celor treji, mulți dintre ei fiind blocați într-un somn perpetuu.

The Sandman are ca inspirație un erou din epoca de aur a benzilor desenate din portofoliul DC, însă asemănarea se limitează la nume și la caracteristica de a-și adormi adversarii, Gaiman construind protagonistul lui diametral opus față de luptătorul cu fedora din Primul Război Mondial. Morfeu este atemporal și indiscutabil de puternic în schema cosmică a universului, însă este constant concentrat pe responsabilitățile lui și pe păstrarea echilibrului. Pe alocuri chiar narcisist și mândru, dar și tragic, jelindu-i pe cei care i-au fost aproape.

De-a lungul anilor, s-au făcut nenumerate încercări de adaptare a lui Sandman, însă ca după un somn rapid de jumătate de oră, totul dispărea. Dificultățile de care mulți creatori s-au lovit sunt evidente, Sandman este un roman grafic, iar mecanismele de funcționare ale acestui mediu sunt aproape imposibil de replicat, după cum bine știm. De pildă, povestea „24 de ore”din roman, este structurată în 24 de pagini, o oră per pagină. Gaiman spunea de multe ori că pentru a adapta The Sandman este nevoie de cineva „cu același tip de obsesie cum avea Peter Jackson pentru Stăpânul Inelelor”, de cineva care să înțeleagă cum funcționează în mod funciar romanul grafic, banda desenată.

The Sandman a fost considerat multă vreme neadaptabil astfel încât să i se facă dreptate, în aceeași ligă cu Dune. The Sandman nu merita un tratament similar cu Ulise. Însă succesul seriei „Semne Bune”, adaptarea în care Gaiman s-a implicat ca și scenarist, a pus rotițele în mișcare. Chiar la 33 de ani de la publicare, după nenumărate încercări. Un număr simbolic, vârsta la care Hristos a fost răstignit pe cruce. O coincidență poetică chiar, Gaiman fiind un adept al antropomorfizării în lucrările lui.

The Sandman de pe Netflix este o adaptare onorabilă în care estetica visului este susținută de toate mecanismele mediului, de la montaj unde vedem din unghiul subiectiv al unui corb treceri imposibile prin tărâmuri magice, la imagine unde planul doi al cadrelor uneori plutește sau se granulează întocmai ca un vis, până la felul în care Morfeu vorbește, intens și lipsit de inflexiuni. Muzica lui Sandman prezintă de asemenea particularități onirice. Spre exemplu, tema principală „The Kingdom of Dreams”, începe subtil, misterios, cu sunetul unor clopoței care te duc cu gândul la un cântec de leagăn. Muzica devine mai complexă prin introducerea instrumentelor, nuanțelor și chiar a unui cor, dând senzația de grandoare, imitând felul în care visul se construiește progresiv și devine mai profund. La final, piesa culminează cu un accent puternic, după care se disipează, sunetul se pierde asemenea unui vis care aleargă din mintea noastră după trezirea la realitate.

Trăim într-o perioadă încântătoare din punct de vedere al culturii populare. Dune a ieșit excepțional și ne pregătim de partea a doua, Berserk se continuă, luna aceasta avem premiera de la „Foc și Sânge”, despre care vorbim mai în detaliu săptămâna viitoare, și nu în ultimul rând The Sandman care ne-a adus probabil, până acum cea mai importantă experiență suprarealistă a anului.

Theodor Ineluş