Ilustrata din Amsterdam - Dutch Design Week (DDW) / Săptămâna Designului: Trecut. Prezent. Posibil.

Am citit rapid, din fuga mașinii: „Vizitează 2050 în 2025.” Un mesaj simplu și eficient, ca să spun așa, dacă mă uit la mine, care, ajunsă acasă, am deschis repede pagina de internet a evenimentului din Eindhoven, Dutch Design Week (DDW) / Săptămâna Designului. De 25 de ani, în luna octombrie, în acest „oraș al luminilor” - așa cum este cunoscut din secolul al XIX-lea - se întâlnesc designeri din diferite colțuri ale lumii, hotărâți să modeleze viitorul. Situat în inima unui ecosistem al tehnologiei și inovației, Eindhoven este locul ideal pentru un astfel de eveniment, care conectează prezentul cu viitorul.

La această ediție aniversară, cu tema „Trecut. Prezent. Posibil.”, participă și mulți tineri români talentați, absolvenți ai unor universități cu prestigiu internațional din Regatul Țărilor de Jos. Lor le dedic următoarele două Ilustrate din Amsterdam. Și încep cu Laura A. Dima, născută în Brăila.

Tehnologie, empatie și responsabilitate

În 2015, Laura a absolvit Academia de Artă Gerrit Rietveld, iar anul acesta a încheiat un masterat în Artă și Știință la Academia Regală de Artă din Haga. Tânăra artistă de origine română creează instalații multimedia în care combină arta cu știința, performance-ul și tehnologia.

Am întâlnit-o pe Laura în atelierul ei din Haga (are și unul în Amsterdam), unde făcea ultimele ajustări la instalația cu care participă la DDW în Eindhoven. The Alien Between Us: Intimacy Through Biofeedback, sau, altfel spus, Extraterestrul dintre noi: Intimitate prin biofeedback, este lucrarea de masterat a Laurei A. Dima, invitată pentru a treia oară la Dutch Design Week.

L.D.: „Sunt două sculpturi identice, din silicon, cu electronice în interior, care funcționează cu pompe de aer. Senzorul detectează prezența umană, pulsul și respirația. Toate sunt simulate în corpul sculpturii.”

A început să povestească de cum mi-a deschis ușa. M-am așezat lângă ea, pe podeaua din atelier, printre firele ce urmau să fie conectate la motoarele ce simulează pulsul uman.

L.D.: „O să verific acum dacă le-am conectat bine și le dăm drumul. Am și un termostat care le încălzește la temperatura corpului uman. Vezi aici temperatura la care a ajuns acum. Și ce s-a întâmplat? M-a detectat senzorul și s-a aprins sculptura. Dacă o atingi, o să vezi că are un puls, respiră. Senzorul ăsta îmi detectează corpul meu, iar celălalt corpul tău. Și ceea ce simt eu este pulsul celeilalte persoane și respirația. Între timp, se și încălzesc.”

Sculpturile din silicon au forma unui fetus. Fiecare este luată în brațe de persoane aflate în cabine separate, fără a se vedea între ele. Sculpturile sunt conectate nu doar la motoare care simulează bătăile inimii, ci și la electrozi care înregistrează mișcările și reacțiile celui care le îmbrățișează. Orice acțiune agresivă este penalizată.

L.D.: „Forma este a unui fetus în primele săptămâni de dezvoltare, între 3 și 5 săptămâni, când seamănă foarte mult cu un animăluț. Nu are sex în faza asta, deci este și genderless. Și am zis că asta e o metaforă frumoasă, pentru că poți proiecta asupra acestei forme orice vrei tu. Nu are o identitate fixă. Când interacționăm cu alți oameni, ne raportăm la vârstă, la gen... dacă ești femeie, bărbat sau altceva. Avem niște prejudecăți, nu neapărat rele, dar adânc înrădăcinate. Dar când interacționăm cu ceva fără identitate, ne putem conecta la un fond mai primitiv, mai profund. Pentru că nu te gândești: 'Ating pe cineva de care îmi place' sau 'pe cineva care nu-mi place'. Atingerea devine pură, fără prejudecăți. Așa îmi imaginez eu.”

În timp ce Laura lucra la fire, am luat în brațe una dintre sculpturi. Mâinile ei se mișcau cu precizie, iar povestea continua:

L.D.: „Dacă vrei să o strângi de gât, de exemplu, simți un impuls electric puternic și nu mai poți să o atingi câteva milisecunde, mâna e paralizată. Sistemul meu creează o experiență emoțională. Şi atunci ne întrebăm: ce rol are tehnologia? În ce fel comunicăm? Ne putem atașa emoțional de obiecte? Apare empatia pentru cealaltă persoană, dar și pentru natură, pentru tot. Orice facem are consecințe. Și consecințele pot fi locale, cum e pedeapsa prin electrocutare, sau îndepărtate, în ecosisteme unde nici nu știm că provocăm ceva. Și de aceea pedeapsa nu o simt doar eu dacă abuzez sculptura, o simte și cealaltă persoană. Chiar dacă tu nu ai făcut nimic rău, dacă celălalt a sugrumat sculptura, amândoi veți simți pedeapsa.”

Cum se poate aplica această lucrare în viața de zi cu zi? Ce beneficii ar putea avea pentru o persoană cu dificultăți emoționale?

L.D.: „Am discutat cu mai multe organizații care mi-au spus că sculptura poate fi folosită pentru calmarea persoanelor stresate sau pentru a înțelege schimbările emoționale ale celuilalt. De multe ori nu conștientizăm când pulsul crește sau când suntem stresați. Corpul ne spune, dar ignorăm semnalele. Sculptura, prin senzorii ei, ne atenționează în timp real: ‘Uite, acum se întâmplă ceva.’ Pe viitor vreau să folosesc mai mulți senzori care să ofere date mai clare. De exemplu, acum vezi doar schimbările de puls sau respirație, redate prin culori. Dar vreau ca sculpturile să devină mai reactive, să răspundă diferit la stres față de entuziasm sau fericire. Momentan, nu pot face distincția, pentru că răspunsul fizic este asemănător. De asemenea, acum vezi doar datele celuilalt, dar în viitor aș vrea să ai un monitor care să îți arate și propria stare emoțională în timp real.”

Ce te-a făcut să creezi astfel de opere?

L.D.: „Eram puțin dezamăgită de arta contemporană – mi se părea distantă. Aveam nevoie de conexiune. Așa am început să creez lucrări care se bazează pe interacțiune fizică. Am realizat, de exemplu, un fel de covoraș, ceva între pat și covor, din 1300 de degete din silicon, modelate după partenerul meu de atunci (2019). Lumea intra într-o cameră complet albă și se așeza pe degetele încălzite. Aveam și un fond sonor compus special, experimentat prin cinci boxe, patru în colțurile camerei și una sub covor, doar cu vibrații. Vibrațiile urmau ritmul muzicii, ca un puls. Premiera a fost în timpul pandemiei, în 2020, și a trebuit să respect distanțarea, dar de fapt asta era intenția mea, o experiență one-to-one. Voiam ca fiecare persoană să intre singură în camera albă, să fie doar ea cu opera de artă.”

Ce artiști te inspiră?

L.D.: „Marina Abramović m-a inspirat din timpul universității. Mi se pare că a împins limitele a ceea ce poate fi arta. Dar și Brâncuși m-a inspirat enorm. Bărbatul ăsta, dintr-un sat, care se spune că a mers pe jos până la Paris ca să devină artist… și a ajuns să creeze sculptura modernă. Cum e posibil ca un om din România să ajungă atât de important în istoria artei? Acesta este Sărutul, care mi se pare că, într-un fel, se conectează cu conceptul lucrării mele.”

Arta, instrument al vindecării

Ți-a rămas în minte vreo reacție a cuiva care te-a surprins?

L.D.: „Îmi amintesc de un cuplu mai în vârstă și bărbatul mi-a spus că a fost o experiență foarte specială pentru el și pentru soția lui, din cauza că au avut o fată care s-a născut prematur. Era foarte, foarte mică, a fost nevoie să o țină așa în fașă, pe corpul lor, câteva ore pe zi, astfel încât bebelușul să simtă corpul, pulsul, căldura corpului, pentru că altfel nu se putea dezvolta normal. Copiii care nu au conexiunea asta corporală pot ajunge să aibă foarte multe probleme cognitive, de dezvoltare. Pentru ei, aceste sculpturi au fost ca un fel de întoarcere în timp, când o țineau pe fetița lor aproape de corp ca să o ajute să treacă peste lunile alea dificile. Și atunci mi-am dat seama cât de importantă este căldura asta corporală, pentru că oricât vrem noi să ne conectăm prin tehnologie, prin mesaje, prin videocall, nu este la fel ca atunci când ne atingem, când ne simțim prezența corporală. Și mă întreb, oare tehnologia poate ajunge într-un stadiu în care ne poate conecta puțin și pe partea asta, intimă?”

Într-o lume în care conexiunea reală devine tot mai rară, dialogul dintre artă, tehnologie și umanitate propus de Laura A. Dima ne reamintește de nevoia profundă de contact și empatie. Participarea la Dutch Design Week 2025 este, fără îndoială, o validare artistică.

Autor: Claudia Marcu