Ilustrată din Amsterdam - Memorabile

Picăm de admirație când auzim nume precum Rembrandt, Vermeer, Hals sau Rubens și suntem copleșiți în fața operelor lor. Sunt mari maeștri ai unei perioade și ai unei regiuni extrem de prospere și influente din punct de vedere artistic: Țările de Jos în secolul al XVII-lea. Dar ce ne spun nume precum Judith Leyster, Maria Schalcken, Maria de Grebber, Maria van Osterwijck, Michaelina Wautier, Clara Peeters? Dacă nu le-ați auzit până acum, vina este a istoriei sau, mai exact, a celor care au scris istoria artei până la un anumit moment.

Într-o încercare de a le aduce în prim-plan, Muzeul de Arte Frumoase din Gent, Belgia, prezintă în această primăvară o expoziție dedicată lor, celor care au fost mult prea repede uitate. Cele două curatoare, Virginia Treanor și Frederica van Dam, au reușit să adune lucrări semnate de 40 de artiste, ceea ce în sine reprezintă o adevărată provocare. Un triumf, cum spune Oana Stan, co-autoare a publicației care însoțește expoziția:

„Un triumf. Mi se pare că au captat foarte bine multe dintre aspectele muncii creative pe care o desfășoară femeile, aspecte care nu au fost tratate de obicei în expoziții dedicate artistelor, pentru că acestea se concentrau cel mai adesea doar pe pictură. M-a impresionat foarte tare faptul că au fost incluse și alte medii artistice, ca sculptură, broderie, lucrări grafice. Și, în primul rând, m-a impresionat cât de multe lucruri nu știam despre femei, chiar dacă mă ocup de artiste de câțiva ani. M-am simțit foarte umilă în această expoziție.”

Sub titlul Unforgettable / De neuitat, sau şi mai bine, Memorabile, expoziția promite o incursiune în cariera acestor artiste. De cum pășește în prima sală, vizitatorul este imediat înconjurat de aceste femei talentate. Din ramele autoportretelor, de cele mai multe ori cu pensula în mână, în fața șevaletului, artistele par să spună: „Hai, vino să vezi ce pot face.”

Este o ocazie unică de a descoperi contribuția lor la cultura secolului al XVII-lea, spune Frederica van Dam:

„Pornim de la viața intimă a acestor femei, pentru că vedem portretele și autoportretele lor, iar apoi analizăm contextul socio-economic și cultural în care au activat, de unde provin, unde s-au născut, cum au fost educate, care erau ambițiile lor, ce obstacole întâmpinau și ce norme sociale le influențau viața. O femeie trebuia să se căsătorească și să aibă copii, dar, în ciuda acestor constrângeri, multe au reușit să construiască cariere impresionante. Unele mai mult decât altele, din cauza diferitelor origini sociale. În același timp, ele explorează lumea datorită comerțului internațional, vieții de la curțile regale și datorită științei, care începe să înflorească, mai ales în studiul plantelor și al animalelor. În ultima secțiune a expoziției, ne întrebăm împreună cu vizitatorul de ce aceste femei au fost uitate în ultimii 300 de ani și analizăm studii de caz pentru a răspunde cât mai nuanțat acestei întrebări.”

Sunt mai multe motive pentru care femeile artiste au fost uitate. În secolul al XIX-lea, istoria artei s-a dezvoltat ca disciplină academică, însă a fost scrisă în principal de bărbați, care au analizat arta din perspectiva lor. Contribuțiile femeilor au fost astfel deseori ignorate, conștient sau nu.

Un exemplu este Judith Leyster. După moartea ei, multe dintre lucrările semnate de ea au fost atribuite lui Frans Hals, pentru că era mai ușor să vinzi o lucrare semnată de un bărbat decât de o femeie, iar stilul ei influențat de Hals a facilitat această decizie. Aceeași soartă au avut și lucrările Aleijdei Wolfsen, influențată de Caspar Netscher. Un alt caz este Maria Schalcken, al cărei prenume a fost eliminat din semnătura unei lucrări pentru ca aceasta să fie vândută ca opera fratelui ei, Godfried Schalcken.

Pe lângă faptul că este prima expoziție de acest fel dedicată vreodată artistelor din Țările de Jos active între 1600 și 1750, unele dintre lucrările selectate sunt expuse în premieră, precum cele ale prințesei Louise Hollandine van Palatinate, una dintre favoritele curatoarei Frederica van Dam:

„Are o poveste de viață fascinantă. A pictat lucrări frumoase, care nu erau destinate pieței, ci erau daruri sociale pentru a continua numele familiei. Viața planificată pentru ea nu era ceea ce își dorea; ea voia să picteze. În cele din urmă, fuge de la palat și ajunge într-o mănăstire. Este pentru prima dată când lucrările ei sunt prezentate publicului. Multe se află în colecții private, așa că este o adevărată revelație atât pentru public, cât și pentru noi, istoricii de artă.”

Louise Hollandine van de Palts, Autoportret călugăriță benedictină, 1665/75.© Hoogsteder Museum Foundation

Louise Hollandine van de Palts, Autoportret, 1650/55. Colectie particulara. ©Wikipedia

Si pentru că vorbim de preferate, cea a Oanei Stan este pictorița flamandă Michaelina Wautier:

„Absolut de fiecare dată când am șansa să văd o lucrare de ei, sunt sincer compleșită. E atât de relaxant să vezi că unele artiste nu au nevoie de niciun fel de argument sau prezentare, simplu lor talent le recomandă. Și, de asemenea, mă bucur să văd că Wautier a devenit un fel de household name în ceea ce privește artistele istorice. Și cred că o să fie următoarea Artemisia Gentileschi din partea asta de Europa. Michaelina Wautier este foarte relevanta în discuția asta pentru că traiectoria ei, începând cu anii 90 și până astăzi, ar putea să fie echivalată cu parcursul artistelor istorice în ansamblu. Primul val de interes a avut loc în anii ‚70 cu generația Linda Nochlin. Dar interesul a pus pentru a reveni în anii 2000. Vorbim tot timpul despre valuri în ceea ce privește discuțiile legate de femei. Și după anii 2000 a revenit acum, mai în forță ca niciodată. Și cred că de data asta o să funcționeze pentru că nu mai vorba despre un discurs feminist, ci este vorba despre un discurs de incluziune și de diversitate, ceea ce e mult mai ușor de finanțat, e mult mai ușor de vândut. Și prin urmare cred că o să fie mai rar cazul să vedem expoziții separate, pentru că ele nu ar trebui să fie un buzunar al istoriei artei, ci ar trebui să fie pur și simplu incluse acolo unde aparțin.”

Michaelina Wautier, Două fetiţe ca Sfintele Agnes şi Dorothea, 1650, ©_KMSKA, Antwerpen.

Mi-a mai spus Oana Stan, co-autoare a catalogului expozitiei.

Dacă lucrările selectate și femeile care le semnează sunt, fără doar și poate, memorabile, modul în care expoziția este organizată o face mai puțin memorabilă. Pentru istoricul de artă familiarizat cu secolul al XVII-lea, expoziția se parcurge ușor. Pentru vizitatorul de rând, însă, din textele sumare și turul audio lipsesc acele povești de care chiar ai nevoie ca să înțelegi că ești în fața unor artiste cu adevărat memorabile.

Autor: Claudia Marcu