CALL ME BY YOUR NAME – cronica unei iubiri nepereche- de Michaela Platon

Filmat în nordul Italiei pe o proprietate tipic mediteraneeană, într-o casă de genul celor prin care energia circulă fluid şi natura da navală până în prag, Call Me By Your Name este delicat şi solar, intens şi dureros, de un romantism aproape desuet, dar cu o retorică a imaginii fabuloasă. Având respiraţia calmă a vilelor ce trăiesc în livezi, casa aceasta găzduieşte o familie senină şi fericită de universitari şi pe fiul lor, el însuşi super instruit şi cult, un adolescent inteligent şi talentat peste medie, în a cărui atitudine se vede felul frumos în care  a fost crescut. Şi ne devine clar că acţiunea se petrece înainte de era computerelor şi a telefoniei mobile, căci tinerii fac sport, înoată, citesc, cânta, vorbesc şi ascultă muzică la pic-up şi la radio ( şi nici , măcar tv nu au!) Dar au timp să vorbească, să observe să se îndrăgostească şi să sufere aşa cum numai din iubire ţi se întâmplă. Căci filmul descrie cu gingăşie un tablou al descoperirii primei iubiri, al descoperirii propriei identităţi, împreună cu o dureroasă pierdere pe care sufletul adolescentin nu ştie cum să o proceseze.

Nu e nici un film al instinctelor şi nici unul superficial, ci mai degrabă cronica acelei iubiri unice pe care fiecare a trăit-o, care aparţinând tinereţii are şi toată forţa elanurilor sexuale nedisimulate, şi toată dorinţa de a experimenta extrem şi toată frumuseţea ingenuă a împărtăşirii totale, dar şi zbaterea dureroasă până în prăsele a finalului dureros. Call Me by Your Name e un film sincer care te atrage nu prin nuditate şi sex, ci prin acuitatea trăirii, prin abandonul în interiorul aceleiaşi iubiri, prin intensitatea cu care şi sentimentul –dar şi dispariţia sunt parte a unui proces de descoperire şi integrare a unei identităţi. Iar felul în care ea este asumată de fiecare dintre protagonişti este în concordanţă cu vârsta, experienţa de viaţă şi sensibilitatea fiecăruia.

Filmul este o poveste de iubire frumoasă, care are toate tribulaţiile vârstei unui dintre parteneri- care este adolescent- şi toate reticenţele celuilalt- un bărbat matur. Şi în vreme ce primul este într-o perioadă a căutărilor şi experimentează tot ce poate, celălalt ştie clar ce vrea, dar nu se asuma până la capăt, căci povestea se întâmplă în the early 80’s, pe când homosexualitatea era  o problemă aproape insurmontabila pentru un tânăr care voia să facă o carieră universitară. Iar Armie Hammer – cu alura lui sportivă şi aerul de actor din alte timpuri- e perfect în acest rol, el reconfirmandu-şi talentul şi faptul că, de pe la J. Edgar (2011) al lui Clint Eastwood încoace, este în continuă creştere, extraordinara lui versatilitate recomandându-l aproape pentru orice rol. Anul acesta aşteptam să îl vedem în drama biografică On The Basis of SEX, regizata de Mimi Leder ( cea care în 2000 ne dăruia minunatul Pay It Forward)- în care îi va avea parteneri pe Felicity Jones, Justin Theroux şi Cathy Bates.

Revelaţia filmului este însă Timothée Chalamet, pe care l-am văzut  în Interstellar, a jucat şi în Lady Bird, iar acum este minunat în rolul Elio, şi are o chimie devastatoare cu Armie. Personajul Elio ne înduioşează  total cu stilul şi ingenuitatea lui, e dulce şi delicat, timid dar cu un touch de agresivitate  pe care i-o da un self esteem bine precizat, avid de experienţe şi iubire ca orice adolescent şi predestinat aproape unei dezamăgiri cuprinse apriori în povestea asta. Şi deşi accentele dramatice sunt clare, filmul acorda şanse, dialogul fabulos din final- în care tatăl lui Elio  face o confesiune socanta- lăsând să se întrevadă faptul că se poate supravieţui unei atare pierderi a iubirii, iar fericirea are multiple faţete şi chipuri, aşa că e abordabila. Experienţele ieşite din banal merita tezaurizate şi faptul de a le fi avut e priceless. Finalul pe care îl alege regizorul şi scenaristul Luca Guadagnino devine bulversant, căci familia lui Elio pare una perfecta- şi chiar şi este- cu acest amendament care nu dinamitează echilibrul şi armonia conjugală a cuplului. Iar predilecţia lui Guadagnino pentru poveşti de iubire imposibile este evidentă ( un alt exemplu fiind A bigger Splash sau Io sono l’amore, amândouă cu Tilda Swinton- actriţa lui fetiş) regizorul găsind în tipul acesta de scenariu un teren excelent pentru potenţialul lui creator.

Vă recomand să nu ratați întâlnirea cu aceasta iubire nepereche într-un film minunat pe care îl difuzează Cinemax.