DOCUMENTAR: 150 de ani de la nașterea poetului George Coșbuc

Poetul George Coșbuc s-a născut la Hordou, în județul Bistrița-Năsăud, la 8/20 septembrie 1866.

A urmat școala primară în satul Telciu și la Năsăud, în perioada 1874-1876, iar liceul la Năsăud (1876-1884), devenind membru extraordinar și apoi președinte al Societății de lectură ''Virtus Romana Rediviva''. Între 1882-1883 a publicat poezii și traduceri în revista liceului, ''Muza someșeană'', conform dicționarului ''Membrii Academiei Române'' (2003).

În 1884 s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Literatură a Universității din Cluj, unde a frecventat cursurile de teoria și istoria retoricii la greci și romani, sintaxa greacă, istoria literaturii latine, istoria vechilor greci. În același an devine membru în comitetul Societății ''Iulia'' a studenților români.

La îndemnul lui Ioan Slavici a început colaborarea la ''Tribuna'' din Sibiu, devenind redactor aici în 1887. În ''Tribuna'' are loc și adevăratul său debut, cu ''Filosofii și plugarii'', conform ''Dicționarului scriitorilor români'' (coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu; Editura Fundației Culturale Române, București, 1995). În paginile acesteia a publicat, între anii 1888 și 1889, ''Nunta Zamfirei'', ''Rada'', ''Mânioasă'', ''Fata morarului'', ''Crăiasa zânelor'', ''Numai una''.

În 1889 se stabilește la București. A fost funcționar la Ministerul Cultelor (1890-1893), șef al Biroului administrativ și de corespondență al Casei Școalelor (1902), dedicându-se muncii de ridicare culturală a satului. Astfel, a făcut călătorii în scopul îndrumării învățătorilor, a selecționat cărți pentru bibliotecile rurale, iar după numirea sa, în 1907, ca șef al Biroului de activități extrașcolare, a îndrumat și organizat conferințe sătești.

Desfășoară și o intensă activitate publicistică. Astfel, în 1894 editează, împreună cu I. Slavici și I.L. Caragiale, revista ''Vatra'', în paginile căreia a publicat ''Doina'', ''Noi vrem pământ'', ''In opressores'', ''Dragoste învrăjbită'', ''Pașa Hassan'', ''Scara'', ''Iarna pe uliță'', ''Lupta vieții'' ș.a. În 1901 a editat ''Semănătorul'' , împreună cu Al. Vlahuță, iar în 1906 — ''Viața literară''.

A colaborat la numeroase publicații ale vremii, dintre care amintim ''Albina'', ''Convorbiri literare'', ''Epoca literară'', ''Flacăra'', ''Foaia ilustrată'', ''Povestea vorbei'', ''Românul'', ''Vieața'' etc.

Versurile sale scrise de-a lungul vremii au fost reunite în volumele ''Balade și idile'' (1893), ''Fire de tort'' (1896), ''Povestea unei coroane de oțel'' (1899), ''Ziarul unui pierde-vară'' (1902), ''Cântece de vitejie'' (1904).

''Culegerile lui Coșbuc, îndeosebi ''Balade și idile'', ''Fire de tort'', sunt presărate cu anume compuneri epice cărora li s-ar putea spune balade. Unele, cu subiecte din istoria națională, ca ''Ștefăniță-vodă'', ''Voichița lui Ștefan'', par și sunt într-o măsură inspirate de legendele lui Bolintineanu și ale lui Alecsandri. Dar mai numeroase sunt baladele cu subiecte gotice, arabe, indiene, greco-latine. Toate laolaltă își au punctul lor de plecare în poezia germană. Genul fusese ilustrat cu putere de Schiller și reluat apoi de toți romanticii minori sau târzii în frunte cu Uhland și Platen. Versificația, epicul rece, lapidar, din unele balade, amintesc de-a dreptul pe-acestea din urmă (...)'', scrie criticul literar George Călinescu în ''Istoria literaturii române de la origini până în prezent'' (ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Minerva, București, 1982). '' ''La Paști'', ''În miezul verii'', ''Iarna pe uliță'', cele mai bune poezii de acest fel în afară de ''Noapte de vară'', continuă a fi monografii ale unor momente din viața satului, cu vii desfășurări de grupuri umane. În ciuda simplității mijloacelor și a totalei obiectivități, originalitatea lor e vădită; și fiindcă nu se poate dovedi, inefabilă. Avem înainte niște tablouri care povestesc momentele eterne ale satului și care izolate în cadrul lor perfect stârnesc acea emoție de ordin contemplativ pe care ne-o dă vechea pictură narativă (...)'', mai remarcă George Călinescu.

''Coșbuc este unul dintre cei mai marcanți promotori ai elegiei civice din lirica românească, reeditând fie ipostaza eroului, a legislatorului, precum în ''Decebal către popor'', fie imaginea eroului deopotrivă tragic și mesianic , în ''Moartea lui Gelu'', fie, în sfârșit, pe aceea a eroului prin excelență războinic, în ''Pașa Hassan'' (...)'' (''Dicționarul scriitorilor români'' (coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu; Editura Fundației Culturale Române, București, 1995).

George Coșbuc a publicat și studii referitoare la însemnătatea estetică și poetică a creației populare: ''Elementele literaturii poporale'' (1900), ''Legendele mănăstirilor noastre'' (1902), ''Ghicitorile poporale'' (1903), ''Nașterea proverbilor'' (1903), ''Baladele poporale'' (1903) ș.a.

De asemenea, a tradus câteva capodopere ale literaturii universale: ''Odiseea'' de Homer, ''Eneida'' de Vergiliu, ''Divina Comedie'' de Dante, precum și ''Sakuntala'' de Kalidasa.

A fost ales membru corespondent (la 1 aprilie 1900), apoi membru titular (la 20 mai 1916) al Academiei Române.

George Coșbuc a încetat din viață la 9 mai 1918, la București.

AGERPRES