Simona Antonescu: „A fost cel mai greu lucru, să îl țin pe Mihai Viteazul ca personaj secundar. Mi-am dorit să fie cartea Junilor”

Istoria devine vie atunci când este spusă prin povești. Iar pentru scriitoarea Simona Antonescu, trecutul nu este doar materie de studiu, ci un spațiu în care intră cu empatie, imaginație și rigoare documentară. În dialog cu Anca Mateescu la Revista Literară Radio, autoarea vorbește despre romanul Coborârea în cetate, despre tradiția Junilor și despre felul în care cercetarea istorică se transformă în literatură vie.

Cartea pornește de la tradiția păstrată de Junii din Șcheii Brașovului, care recreează anual momentul în care au încercat să predea cetatea lui Mihai Viteazul, la 1600, în contextul unui conflict regional complex.

„Este o poveste foarte frumoasă în spatele obiceiului și în spatele cărții. Obiceiul reface, de fapt, pașii pe care Junii din Șcheii Brașovului l-au făcut în momentul în care Mihai Viteazul a atraversat munții, în anul 1600, ca parte a unui război complicat. Ceea ce se întâmplă astăzi și ceea ce s-a întâmplat, de fapt, atunci este că Junii din Șcheii Brașovului au încercat să spargă poarta cetății și să predea Brașovul, să predea cetatea în mâinile voievodului român. Încercarea aceasta s-a soldat cu o nereușită, ei nu au izbutit până la urmă să predea cetatea. De atunci și până astăzi, ceea ce fac acești băieți în Duminica Tomii este să refacă acei pași.”

Ideea romanului a apărut într-o discuție aparent întâmplătoare cu poetul Laurențiu-Ciprian Tudor. Declanșatorul a fost o imagine mentală aproape ca o scenă de film, care, ulterior, a devenit nucleul narativ al romanului.

„În momentul în care el îmi povestea, eu îi vedeam pe Junii aceia încercând să spargă poarta cetății și să i-o predea lui Mihai Viteazul și eram sigură că voi scrie o carte. Deci, acela a fost momentul în care chiar am luat decizia. A durat mult timp până când mi-am adunat toată documentarea de care am avut nevoie, dar decizia era luată deja.”

Una dintre cele mai mari provocări pentru Simona Antonescu a fost gestionarea prezenței lui Mihai Viteazul. Domnitorul, o figură copleșitoare prin însăși natura sa, a avut tendința de a acapara scena, punând la încercare structura narativă gândită de autoare.

„Mihai Viteazul nu stă unde-l pui.”