Timpul prezent în literatură - Andrei Gorzo: „Nu-mi doream deloc să fie genul de memoir în care autorul își ia de guler părinții”

Un memoir, dar unul special și ingenios construit este volumul lui Andrei Gorzo, „Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie” (Polirom). Povestea de familie și mai ales povestea tatălui - personajul principal - se sprijină pe un fundament literar: romanele cu spioni ale lui Graham Greene. Însăși povestea tatălui are trăsăturile unei istorii cu spioni, cu mult mister și cu multe situații neclare, cu zone de umbră rămase neelucidate: Dan Gorzo, medic legist în anii ’80, este trimis la închisoare după ce participă la autopsia unui ștab din vechea orânduire comunistă, iar după 1989 ajunge în proximitatea unor figuri ale puterii (ca Gelu Voican Voiculescu) și a serviciilor de intelligence.

Adela Greceanu a stat de vorbă cu Andrei Gorzo despre volumul său, despre figura fascinantă a tatălui și privirea care-l recuperează, iubitoare, dar lucidă, o privire care vede imperfecțiunile.

Povestea tatălui se sprijină pe o structură eseistică în care analizezi literatura lui Graham Greene. De ce ai ținut să pui povestea de familie față-n față permanent cu un dublu livresc? De ce nu ai putut să spui doar povestea tatălui și a familiei?

Andrei Gorzo: „Pentru că e atât de fantasmagorică, de rocambolescă, de bizară încât mi se părea că e aptă să producă ridicări din umeri așa, de una singură. Aveam nevoie s-o pun în contact cu ceva. Eu nu pot să spun cu autoritate povestea tatălui meu pentru că sunt multe lucruri pe care nu le știu sau nu le știu până la capăt sau nu știu dacă sunt așa. Și-atunci povestea nu putea fi decât povestea mea, inclusiv a mea copil, adolescent, cum eram când se întâmplau lucrurile astea și-a adultului nu cu mult mai luminat, nu cu mult mai puțin ignorant în care m-am transformat. Deci trebuia să fie povestea mea, a formării mele. Și-aici lecturile mele din adolescență din Graham Greene joacă un rol important, cu atât mai mult cu cât la vremea aia mi se părea că au legătură cu taică-meu, cu ce trăiam, cu ce se întâmpla în jurul meu, cu viața noastră cotidiană.”

Privirea cu care te uiți la viața părinților și a familiei tale e o privire lucidă, care încearcă să surprindă mai ales griurile, care nu judecă, nu pune la zid.

Andrei Gorzo: „Da, asta a fost intenția. O privire care se dorea în același timp lucidă dar nu resentimentară. Nu-mi doream deloc să fie genul de memoir în care autorul își ia de guler părinții. Nu că alți oameni n-ar fi îndreptățiți să o facă. Dar nu așa văd eu lucrurile. Eu mi-am iubit ambii părinți non-stop. Nu m-a încercat niciodată serios gândul de a-i repudia de tot, oricât de exasperant și chiar înnebunitor mi s-a părut taică-meu în unele perioade ale vieții lui. Voiam să revendic legătura cu el, nu s-o repudiez. Dar în același timp nici prin cap nu-mi trecea să scriu o hagiografie. Nici nu pot să scriu așa ceva și viața lui chiar nu e material de hagiografie, indiferent cu câtă afecțiune sau tandrețe ai putea s-o privești. Mă interesa într-adevăr o privire în permanență iubitoare dar care vede scamele și imperfecțiunile.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

14 februarie 2025, ora 18.00

Realizatoare: Adela Greceanu