Întâlnire cu Phobos (p1)

Observarea planetei Marte și a celor doi sateliți - Phobos și Deimos a produs, cel puțin în perioada de pionierat, rezultate deloc banale. De asemenea, a prilejuit evoluții publice notabile unor oameni de știință și a catalizat cooperări întru explorarea spațiului cosmic.

Enigmele și surprizele nu întârziat, odată cu proximitatea: datele accesibile public trimise de sondele spațiale au fost, uneori, atât de surprinzătoare, încât controversele generate nu s-au stins nici azi.

Planeta Roșie a fost (și este), desigur, în centrul atenției, cel puțin în contextul obsesiei „culturale” a umanității - există (condiții de) viață pe Marte ? Câteva fotografii trecute de filtrele firescului științific oferă sugestia unui trecut îndepărtat marțian animat și incerte corelații cu monumente antice ale Terrei.

Notorietatea planetei roșii umbrește (că de umbre va fi vorba în episodul viitor) interesul generat de cei doi sateliți - Phobos și Deimos.

Anunțați în august 1877 de astronomul american Asaph Hall (1829-1907) sateliții marțieni au devenit cu adevărat interesanți abia când au putut fi obsevați de aproape. Puțină onomastică: ei poartă numele fiilor gemeni ai lui Ares (zeul războiului) și Afroditei din mitologia greacă. Phobos înseamnă frică iar Deimos - groază, teroare. Marte este, în mitologia romană, corespondentul evoluat al lui Ares, deci atribuirea numelor celor doi mici sateliți naturali a avut sens. De ce nu s-au adoptat Romulus și Remus - fiii gemeni ai lui Marte - și s-au preferat gemenii eleni... nu știm. Propunerea atribuirii numelor a venit de la omul de știință chimist, profesorul englez Henry Madan (1838-1901) - desigur, contemporan cu Hall.

Phobos și Deimos au forme neregulate și dimensiuni mult mai mici decât Marte. Razele medii sunt de circa 11 Km, respectiv 6 Km, iar orbitele - din nou, în termeni relativi - apropiate de Planeta Roșie: 6000Km, respectiv 23000 Km. Deci, Phobos este mai mare și orbitează mai aproape de Marte; în fapt - este satelitul natural cel mai apropiat de planetă din întregul sistem solar.

Explorarea acestuia a produs atât elemente inexplicabile, cât și surprize. Forma este a unui „cartof” enorm  și diform, de  27x22x18 km pe axe.  Volumul și masa relativ mici au împiedicat - se explică - dobândirea formei sferice.

La observarea „de aproape” a lui Phobos, a fost imediată remarcarea unui crater enorm, dominant, cu diametrul de 9 Km, care a primit numele Angelinei Stickney - soția descoperitorului sateliților marțieni, sus-menționatul Asaph Hall.       Atribuirea s-a produs în anul 1973, după explorarea de mare succes întreprinsă de Mariner 9 în 1971-72, prima sondă înscrisă pe orbita altei planete decât Terra.

Între ciudățeniile observate se numără suprafața „prăfoasă” a satelitului (estimată la 100 de metri grosime), marcată de o serie de șanțuri sau trasee continue pe întreaga „lungime”, punctate de numeroase mici adâncituri înlănțuite. Profunzimea traseelor este de circa 30 de metri, iar lățimea 100-200 de metri. Sugestia vizuală inițială era a unor bulgări care s-au rostogolit, țopăind uneori, debordând  de pe marginile craterului Stickney. S-a explicat că urmele provin de la impactul care a format craterul, fie ca fracturi ale corpului, fie datorate materialelor expulzate. Apoi, s-a observat că traseele nu diverg radial din crater, ci încep într-o zonă din apropiere, de pe suprafața marțiană - „frontul” pe direcția mișcării satelitului pe orbită. Astfel, s-a conturat o a doua explicație -  șanțurile punctate ar proveni din impacturile cu materie expulzată de pe Marte (în cursul altor ciocniri), care ar fi „bombardat” satelitul. Sau - ar fi produsul unor forțe de tip flux-reflux, aplicate conglomeratului din care se presupune că ar fi constituit Phobos. În fine, în 2018 s-a revenit la ipoteza dintâi - lanțurile de mici cratere ar fi fost, totuși, rezultatul unui unic eveniment - impactul formării lui Stickney. Delicata observație, deja menționată, a originii urmelor - din afara craterului - ar fi fost, totuși, rezolvată prin simulare computerizată. Odată cu aceasta, s-a renunțat la elaborata explicație incluzând cronologia a 12 impacte marțiene care ar l-ar fi modelat și acoperit cu praf gros pe Phobos.

Variația ipotezelor indică dificultatea explicării. O problemă nevralgică este aderența acestor presupuși „bulgări rostogolitori-săritori” pe suprafața convexă și adânc prăfoasă a lui Phobos - corp cu gravitație infimă. Un om de 70 Kg ar cântări acolo doar 60 de grame (!). Până în prezent, nu a putut fi detectată nici măcar „dâra de praf” prezumată a fi lăsată în spațiu, pe traiectoria satelitului.

O alăturare de-a dreptul eretică a lanțurilor de adâncituri (căci nu sunt cratere) aliniate ar trimite la formațiuni asemănătoare de pe Terra (pe Monte Sierpe, ținutul Pisco, în Peru ș.a.) sau -de exmplu- de pe un alt satelit foarte interesant, de data aceasta al planetei Jupiter - Ganymede. Comparațiile sunt forțate, totuși... originea formațiunilor este necunoscută, urmele - rotunde și clar delimitate. Nici o „salvă” de meteoriți nu lovește perpendicular și în linie dreaptă sau după un tipar geometric.

La capitolul senzațional greșit, poate fi amintită ipoteza corpului gol în interior, lansată în anii 1950-60 de reputatul astrofizician rus Iosif Șlovski (1916-1985). Acesta presupunea, pe baza măsurătorilor, că Phobos ar fi doar o crustă metalică (!) subțire de  circa 6 cm (!) diametru, acoperită cu praf și regolit. Interesant este că ipoteza nu a fost infirmată abrupt la vremea ei, cu toate că este imaginabilă reticența cu care comunitatea științifică de specialitate a privit-o.

Creșterea preciziei de măsurare a parametrilor orbitali ai lui Phobos au permis, după circa 10 ani, negarea ipotezei „cojii din metal” a lui Șlovski și susținerea variantei mai credibile a unui corp poros, puțin dens. Posibilitatea existenței cavităților interne nu a fost, totuși eliminată: acestea ar reprezenta circa un sfert din volumul satelitului.

Două remarci: 1) Iosif Șlovski era un om de știință (astronom și astrofizician) recunoscut, academician, laureat al unor premii de vârf. O carte a sa, apărută în anul 1962, „Univers, viață, inteligență”, i-a prilejuit, între altele, sugestia eretică a implicării unor forțe extraterestre capabile de intervenții în Sistemul Solar. Spre exemplu - generări de corpuri cerești. Cooperarea celebrului Carl Sagan a condus la republicarea unei versiuni adăugite a volumului, sub un titlu ușor schimbat - „Viața inteligentă în Univers” (1966) - un mare succes de imagine și public.  2) Ipoteza satelitului „gol” în interior a atins și Luna. A rămas de referință experimentul din 1970, al prăbușirii controlate a etajului ascensional al modulului lunar al misiunii Apollo 12. Luna a vibrat „ca un clopot” timp de o oră, spre surpriza  generală. Și în anii următori, seismografele selenare au confirmat caracterul „vibratoriu” al suprafeței, explicat prin numeroasele mici seisme. Dar, alte intepretări (precum cea din 1970, a rușilor Vasin și Scerbakov) au sprijinit ideile lui Șlovski și au alimentat ipoteza extremă, „conspiraționistă” Spaceship Moon - Nava Luna, în care satelitul Pământului este considerat produsul unei supercivilizații capabile să sintetizeze astre. În context, sunt considerate surprinzătoare date astrofizice precum egalitatea perioadei de revoluție a Lunii în jurul Pământului cu perioada sa de rotație - ceea ce determină ca, mereu, o aceeași „față” a satelitului să fie vizibilă de pe Terra. Sau - ca jocul distanțelor și mărimii astrelor să facă Luna să se suprapună exact peste discul solar în cazul eclipselor totale...

Dincolo de aceste divagații fanteziste, foruri științifice dintre cele mai serioase au fost și sunt preocupate de originea, evoluția și astrodinamica sateliților naturali din Sistemul Solar. Pentru a reveni la obiectul acestui articol - Phobos - este lesne de înțeles interesul enorm pentru imaginile (în diverse game de frecvențe) transmise de sondele care l-au survolat.

Surpinzător - examinarea „de aproape” a generat mai multe necunoscute decât soluții. Problema fundamentală, a originii sateliților marțieni, este încă nerezolvată. Pe de o parte, culoarea mult mai închisă a acestora, precum și alte indicii fizico-chimice derivate din măsurători sugerează că Phobos și Deimos ar fi asteroizi capturați. Dar, este acceptată, în același timp și imposibilitatea fizică a orbitelor în acest scenariu. A doua ipoteză este a unei coliziuni marțiene din care să fi rezultat sateliții. Aceasta, însă, este minată, între altele, de „singurătatea” acestora: de așteptat era să existe, încă, și alte fragmente prinse de gravitația planetei. Se speră ca misiunea japoneză MMX (Martian Moon eXploration) lansată în cu obiectivul aducerii pe Pământ a unui eșantion de solde pe Phobos va clarifica originea sateliților „gemeni”.

În încheierea acestui episod (și perspectiva următorului) sunt de menționat sondele spațiale care, examinându-l pe Pobos, au generat interpretări eretice: Phobos 2 (sovietică, în ianuarie 1989) și Mars Global Surveyor (americană, în 1998) și Mars reconnaissance orbiter (Martie 2006).

Despre acestea, însă... în episodul următor.

redactor Florin Vasiliu