Festivalul Internaţional ‘George Enescu’ 2017. Interviu cu pianistul şi compozitorul Valentin Gheorghiu

Stimate maestre Valentin Gheorghiu, concertul dumneavoastră pentru pian traversează deceniile cu fruntea sus şi nu şi-a alterat nicicând puterea de seducţie. L-aţi compus într-o perioadă scurtă de timp, într-o perioadă lungă? Ştiu că acest concert a venit după cele două simfonii şi numeroase muzici de cameră.

Au trecut foarte mulţi ani, nici nu ştiu când. Îmi pare rău că au trecut, dar între timp am avut ocazia să văd că, totuşi, după 60 de ani de când l-am scris, merge încă, se poate asculta cu plăcere. N-aş vrea să fiu egocentrist, dar îmi face plăcere să ascult în special Andantele, care este foarte sensibil şi are poezia lui. Nu vreau să mă laud acum fiindcă nu-mi stă în caracter, dar… În primul rând vreau să mulţumesc mult de tot Luizei Borac, care sunt sigur că o să-l cânte foarte frumos şi o apreciez foarte, foarte mult – este o pianistă deosebită – şi Orchestrei din Timişoara, de care mă leagă multe amintiri.

În perioada anilor ’60, când aţi compus acest concert pentru pian, eraţi mai mult compozitor sau pianist?

Vă spun cu toată sinceritatea… Eu am fost mai degrabă compozitor decât pianist, dar compoziţia se face în decursul unei vieţi întregi şi după ce nu mai eşti atunci începe lumea să spună că e bună sau proastă. Eu m-am considerat muzician şi le-am făcut pe amândouă în acelaşi timp. Bineînţeles, turneele pe care le aveam… te împiedică să stai liniştit şi să te ocupi de o lucrare pe care o naşti, ca să spun aşa, şi o aşterni pe hârtie. Nu, nu, n-am ţinut foarte mult inspiraţia, fiindcă am lucrat şi am terminat în ’60. În ’61 deja a avut prina audiţie, cu maestrul George Georgescu care a fost drăguţ şi m-a dirijat chiar la concertul inaugural al festivalului de atunci, din 1961; a fost un concert cu prezentare din partea maestrului Jora, care mi-a fost profesor, şi după care s-a cântat concertul meu şi Rapsodia I de Enescu la Sala Palatului… îmi amintesc şi acum. A fost bine primit de public. Am avut şi satisfacţii, în sensul că Academia Română mi-a dat Premiul Academiei. A fost pentru mine un concert care m-a binedispus din punctul meu de vedere al compoziţiei fiindcă sunt destul de dur cu persoana mea. Ce e interesant, e că după atâţia ani compozitorul mai trăieşte şi va fi în sală la concertul lui. Deci, este un eveniment pentru mine, după atâţia ani!

Între timp, am cântat mai puţin la pian, deşi nu pot să mă despart fiindcă la pian mă simt minunat. Am pus în ordine lucrări începând de la 17 ani şi s-au strâns câteva, nu suficiente, dar eu zic… două-trei sunt bune. Am scris şi acum doi ani o lucrare – Eminesciana se cheamă; se va cânta probabil. E o lucrare cam de 10-15 minute. În continuare muzica mă atrage şi o simt încă nedespărţită.

Noi vă dorim mult succes şi aşteptăm să reveniţi pe scena de concert, Maestre.

Eee… mai greu, fiindcă, vă daţi seama, e o vârstă… mi-e şi greu să pronunţ numărul anilor. Eu vă mulţumesc foarte mult şi dumneavoastră pentru cuvintele frumoase pe care le-aţi spus şi, repet, sunt foarte fericit că am rămas în ţară şi că sunt în continuare printre prietenii mei pe care-i ştiu, la Ateneu, şi-n decursul anilor au fost lângă mine mereu.