Ziua Culturii Naționale la Radio România
13 January 2022
Hanul Solacolu, monument istoric situat pe Calea Moșilor din București a reintrat în proprietatea Primăriei Capitalei
14 January 2022

Mircea Cărtărescu: ”Niciodată în istoria noastră națională, artiștii nu au fost văzuți așa cum ar trebui să fie văzuți de către o națiune civilizată”

 

 

Dan Vasiliu – A apărut ediția a doua a din „Melancolia” la Editura Humanitas, o ediție ilustrată de Sidonia Călin și completată de alte două povestiri. Ați spus în trecut că este una dintre cărțile dvs de suflet și v-aș ruga să ne explicați de ce vă simțiți mai apropiat de această carte decât de alte creații ale dvs?

Mircea Cărtărescu – Nu aș putea să spun că mă simt mai apropiat de ea decât de alte scrieri ale mele, dar este întradevăr o carte specială pentru că este și ultima care mi-a apărut. Este o chestiune psihologică, întotdeuna ultimul lucru pe care îl faci este cel mai bun în mintea ta, pentru că altfel nu l-ai mai face. Nu poți avea sentimentul că faci un lucru mai puțin valoros decât altele, dimpotrivă.

Dar „Melancolia” este și o carte specială pentru că este un fel de investigație psihologică a interiorității mele, poate într-adevăr mai mult decât alte cărți ale mele care sunt mai obiective. Sunt romane mai elaborate, pe când „Melancolia” este o carte profundă și intensă, este o carte a subiectivității. De aceea este o carte a sufletului, mai apropiată cum spuneam, de sufletul meu.

D.V. – Ilustrațiile oferă acestui volum o estetică aparte. E un concept pe care îl aveați în vedere de mai multă vreme sau ideea a apărut odată cu finalizarea celor două noi povestiri?

M.C. – Eu mi-am dorit cărți frumoase întotdeauna, cărți care să arate bine, care să fie niște obiecte, obiecte estetice. Am avut câteva dintre ele și în străinătate și în România, dar în ultima vreme îmi doream o carte vintage, o carte care să nu semene cu cele care sunt pe rafturile tuturor librăriilor în momentul acesta, ci cu cele care erau pe rafturile librăriilor acum 100 sau 150 de ani. Acele cărți minunat manufacturizate aș spune eu, bricolate de vechii maeștrii în arta coperților, în arta aspectului grafic al unei cărți.

Și mi-am adus aminte de vechile cărți pe care eu le citeam când eram copil, cărți din acea epocă sau care preluau aspecte ale cărților din epoca respectivă. De pildă cărțile lui Jules Verne sau cărțile lui Dickens, care aveau următorul specific: ele erau ilustrate, aveau în interior ilustrații, care reproduceau o scenă din roman, o scenă care era într-un fel surprinsă de o singură frază, iar ilustrația era într-un chenar și dedesubtul chenarului se afla fraza respectivă. Eu mi-am dorit o astfel de carte și în plus mi-am dorit o carte art nouveau, o carte așa cum se făceau în acea epocă extraordinară a lui Klimt a lui Mucha și așa mai departe. O carte dacă vreți în sensul german al cuvântului jugendstil.

Când m-am întâlnit cu Sidonia și am discutat despre această carte asta i-am cerut, în primul rând fonturi jugendstil, o imagerie din aceeași epocă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ceva gen steampunk dacă se poate, ceva de genul cărților acelea ultraestetizante despre care vă vorbeam. Și am discutat mult cu Sidonia și până la urmă am ajuns la acest concept, care este un concept după părerea mea foarte prietenos, foarte plăcut, fără fițe din acestea de super estetizare, dar care surprinde totuși conceptul, surprinde cu o anumită linie artistică, cu o anumită linie nobilă aș spune eu.

Și cred că ea s-a străduit foarte tare și a reușit să facă ce am rugat-o eu să facă, așa încât în momentul acesta avem o carte de care nu ne e absolut deloc rușine, o carte care a apărut frumos cu ajutorul specialiștilor de la Editura Humanitas, căreia îi datorez această carte și toate celalte cărți ale mele din ultimii aproape 30 de ani. Și putem spune că în momentul acesta există în librării o foarte frumoasă versiune adăugită, spun ei, definitivă, spun eu, a acestei cărți.

D.V. –Ați caracterizat la un moment dat „Melancolia” ca fiind o carte neobișnuită în spațiul românesc. În ce constă mai exact această neobișuință?

M.C. – Este o carte care în spațiul literaturii contemporane, al prozei contemporane mai bine zis, nu prea are cărți asemănătoare pentru că ea a mers cel puțin pe altă direcție decât merge proza de astăzi. Proza de astăzi este foarte obiectivă și foarte socială aș spune eu, este o proză dură, o proză care merge pe aspecte contemporane ale vieții românești.

Cartea mea este, aș spune eu, atemporală, este ca o carte de imaginație, ca o carte de basme culte. O carte fără timp de fapt, nu există nici timp, nici spațiu propriu-zis în această carte, nu există elemente localizabile. Eu am mizat foarte tare pe acest nelocalizabil în „Melancolia” pentru că am încercat să înlătur orice îl împiedică pe cititor să se cufunde în propria sa identitate, în propria sa personalitate, în viața sa interioară.

Despre asta este vorba, pentru că noi cum se spune și în acea parabolă evanghelică, noi am câștigat întreaga lume în ultima vreme, dar am pierdut lucrul care mie mi se pare esențial, viața interioară, viața noastră nocturnă, viața viselor noastre. Nimeni nu mai dă nicio atenție viselor ca și când nici nu ar exista, pe când altă dată erau considerate oraculare. Toate aceste lucruri, după părerea mea se pot găsi în această carte într-o formă ușor de citit, mult mai ușor de citit decât alte cărți ale mele și după părerea mea mult mai gratificantă pentru cititor.

Am spus eu odată că oricine poate citi această carte, a fost o mică exagerare bineînțeles, pentru că nu oricine poate citi orice carte, dar în orice caz față de alte cărți ale mele va fi, aș spune eu o plăcere pentru cel care o citește.

D.V. – Credeți că în străinătate există mai multă deschidere pentru acest gen de scriitură decât în România?

M.C. – Este o foarte bună întrebare pe care mi-o puneți, nici eu nu am știut propriu-zis la ce să mă aștept când cartea mea a început să fie tradusă în străinătate, dar am avut o mare surpriză în Franța, unde s-a tradus deocamdată, pentru că ea a fost imediat remarcată. Eu mă așteptam ca fiind o carte de povestiri și nu un roman, ca fiind o carte dintr-o zonă marginală a culturii europene, cum suntem noi, mă așteptam să fie remarcată, să aibă câteva cronici dar spre marea mea surpriză a fost inclusă printre primele douăzeci de cărți străine apărute în Franța anul acesta și a avut într-adevăr câteva cronici absolut incredibile pentru mine, i s-a dat o foarte mare atenție și o foarte mare importanță. E adevărat, asta după ce anul trecut „Solenoid” a fost pe unul dintre primele locuri cam în toate clasamentele franceze.

D.V. – Recent ați fost și în Spania unde a fost publicată antologia „Poesia esential”. Ce înseamnă pentru dumneavoastră aceste întâlniri cu publicul din alte țări?

M.C. – Ele sunt foarte importante, orice scriitor încearcă să își maximizeze publicul, nu cred că există autor căruia publicul îi este indiferent, pentru că în definitiv, de ce scriem, scriem pentru oameni, scriem pentru ca oamenii să ne citească, să iubească cărțile noastre, darurile pe care noi le facem acestora, așa încât orice autor până la urmă are speranța ca nu numai publicul românesc, care este foarte restrâns după cum știți foarte bine și se restrânge tot mai tare, să iubească și să citescă cărțile sale, ci și publicul din alte spații, din spațiul european, din spațiul american, din spațiul latino-american și așa mai departe.

Eu am avut mare noroc din punctul acesta de vedere pentru că am avut în primul rând o garnitură extraordinară de traducători. După cum știți un traducător poate crea și poate distruge o carte într-un spațiu al unei alte limbi și al unei alte culturi. Și apoi am avut noroc cu câțiva editori extraordinari care au înțeles despre ce e vorba în cărțile mele, au înțeles potențialul lor și au făcut foarte mult, cât au putut ei de mult, atât prin reclamă cât și prin forță financiară, ca să spun așa, pentru promovarea cărților mele.

Iar în Spania am unul dintre cei mai buni editori din întreaga lume în privința publicării cărților mele și anume pe Enrique Redel de la Impedimenta care realmente a făcut minuni cu cărțile mele. El are acum, cam 10 cărți ale mele publicate și în continuă vânzare între care „Solenoid” apărută acum doi ani în 2019, a bătut toate recordurile, aș spune eu, recordurile mele personale, vânzând peste 15.000 de copii din „Solenoid” în Spania și în America Latină.

D.V. –  Sunt curios, vă simțiți mai apreciat aici în România sau vă simțiți mai apreciat în străinătate?

M.C. – Depinde de cine. De public mă simt foarte apreciat și în România, însă de-a lungul timpului, firește conform acelei zicale care spune că ,,Nimeni nu-i profet în țara sa și printre ai săi”, am avut niște mici frustrări în privința percepției mele de către lumea literară românească, de critica românească ș.a.m.d, deși probabil că n-ar fi trebuit să am, pentru că dacă stau bine să mă gândesc fiecare carte a mea, chiar și cele care au stârnit controverse a beneficiat de dosare întregi în reviste literare. Însă publicul din străinătate este altceva, pentru că acolo trebuie să fii cel puțin de două ori mai bun decât autorii lor ca să te impui, pentru că acolo toate premisele cu care tu pleci în România nu mai funcționează.

Acolo imaginea României este cum este și apasă greu asupra fiecărui produs românesc, indiferent dacă e un produs industrial sau un produs cultural. Oamenii le privesc cu suspiciune, pentru că imaginea noastră ca români este așa cum este, nu știu dacă o merităm sau nu, dar așa este, iar apoi este vorba despre o cultură despre care se știu puține lucruri.

Puține nume românești, e-adevărat de primă mână, au pătruns în cultura occidentală din ultimii șaptezeci, optzeci de ani. Sigur că ne mândrim cu cei pe care-i știm cu toții: cu Brâncuși, cu Enescu, cu Cioran, cu Eliade, cu Eugen Ionescu și câțiva alții, dar cu toate acestea este foarte puțin. Este foarte puțin și cultura română rămâne încă o mare necunoscută pentru Occident. Și atunci un scriitor român se confruntă cu aceste realități, publicul nu se înghesuie să cumpere cărțile unui român, pentru că se gândește poate că e vorba de o istorie pe care el n-o cunoaște, de niște realități de care este separat, ș.a.m.d. Deci, un scriitor român trebuie să învingă toate aceste dificultăți enorme, realmente enorme, ca să se poată impune.

Și ceea ce-l impune nu sunt niciodată relațiile, cunoștiințele, lucrurile cu care noi suntem obișnuiți în România, acea manipulare de toate felurile a unui mediu, ci numai talentul, numai talentul te poate impune, nimic altceva. Oamenii care se impun prin alte mijloace vor fi repede dezamăgiți, pentru că vor vedea că vor fi imediat uitați, chiar dacă au avut un succes punctual, dar numai atunci când editorii tăi și criticii străini sunt convinși că ai ceva de spus, atunci poți să fii sigur că vei fi și tu privit la fel ca toți ceilalți scriitori din lume.

D.V. – De-a lungul timpului s-au făcut tot felul de sondaje în România care au arătat o lipsă de interes pentru citit, destul de mare. De ce credeți că nu se mai citește atât de mult în România?

M.C. – În primul rând nu se mai citește atât de mult în întreaga lume. Lectura este în criză. Nu literatura este în criză în acest moment, literatura merge bine, merge normal, ci lectura. Este o poveste care ține de, știu eu, neajunsurile și nereușitele sistemelor educaționale în întreaga lume și apoi bineînțeles de emergența aceasta a  tehnologiilor, a tehnologiilor ecranelor, a faptului că oamenii din toate generațiile, dar mai ales cei mai tineri  stau acum mult mai mult în fața ecranelor decât în fața paginii scrise.

Deci este o criză a culturii scrise în toată lumea, nu numai la noi, peste tot cărțile nu mai au același impact și aceeași putere de fascinație pe care o aveau altădată.  Eu când eram copil și apoi adolescent citeam șapte, opt ore pe zi, pentru că numai prin carte ne luam pe atunci, nu doar informația ci și, știu eu, entertainmentul, distracția. Oamenii nu prea aveau filme la televizor și atunci citeau romane polițiste, citeau și ei ce găseau prin casă, toți oamenii aveau biblioteci în casă, pe când astăzi firește, butonăm la mobil, scriem pe Facebook, pe Whatsapp și ne rămâne mult mai puțin timp pentru lucruri mai complexe, mai complicate, mai puțin ofertante cum este cartea.

Dar eu întotdeauna voi pleda pentru carte, voi pleda pentru carte, pentru că în acest moment, nu doar pentru cartea literară, pentru carte in general, pentru că în acest moment nu există sursă serioasă de informație mai presus de carte. Dacă vrei informații adevărate du-te la carte, nu la televiziune, nu pe bloguri, nu pe Facebook, nu în alte părți. Cărțile rămân apanajul specialiștilor, în general. Dacă vrei să afli o informație corectă, verificată, mergi la cărțile științifice din toate domeniile iar în privința literaturii, fără îndoială literatura este cea mai complexă artă, nu pentru că sunt un practicant al acestei arte de patruzeci și cinci de ani încoace, ci pentru că așa este, pentru că nicăieri publicul, spectatorul, cititorul, consumatorul, ca să zicem așa, nu participă în asemenea măsură la opera de artă propriu-zisă.

Noi ne putem uita la un film cu o cutie de bere în mână , îl mai dăm înainte, înapoi, ne putem duce la frigider să ne luăm altă bere pe când filmul se derulează, în așa fel încât receptarea filmelor de către publicul general, nu mă refer la cinefili bineînțeles, este una pasivă. O carte nu poate fi citită pasiv. O carte presupune participarea ta la fiecare frază, presupune faptul că îți introduci în fraza respectivă propriile tale amintiri, propriile tale tribulațiii interioare, propriile tale deliberări, deci o carte este în aceeași măsură compusă de tine ca cititor, cum e compusă și de autor. Nu există scriitor bun fără un cititor bun.

D.V. – Dar într-o lume atât de tehnologizată  în care tinerele generații, după cum spuneați, sunt atrase mai mult de rețele de socializare, de Tik-Tok, de Facebook, de Instagram, se mai poate face ceva pentru a le inspira copiilor, tinerilor, bucuria de a citi?

M.C. –  Nu e cazul să se facă ceva, aș spune eu, niciun fel de propagandă. Niciun fel de propagandă în favoarea cărții nu va funcționa. Funcționează doar exemplul, ca în foarte multe alte domenii. Degeaba spun eu citiți cărți, nu vă mai pierdeți vremea cu prostii pe Tik-Tok sau mai știu eu unde, pentru că tinerii nu se vor întoarce spre cărți.  Foarte important este exemplul, foarte important este să vadă că un tânăr care citește are un avantaj și un ascendent asupra celor care nu citesc și asta se vede în nenumărate domenii ale vieții.

Un  tânăr care citește este un om, cum să spun, mai cultivat, mai nobil într-un fel, mai uman decât cei care nu citesc. Acest lucru trebuie să devină evident și el este evident în anumite zone. Cei care citesc, cei care trăiesc în cultură, nu doar citesc, dar merg la concerte, merg la teatru, sunt oameni superiori. Nu este niciun fel de, știu eu, jubilație în faptul că oameni care au o formulă sufletească primitivă îi copleșesc pe cei cu o formulă sufletească superioară, nu este nicio jubilație în asta.

Eu cred că oamenii buni, oamenii adevărați, oamenii care pot să fie și buni cetățeni, care pot să fie și buni familiști și așa mai departe, sunt mai ales cei care continuă să citească, care continuă să citească romane, care continuă să citească poezie, care continuă să trăiască în ceea ce de 3000 de ani formează coloana vertebrală a omului european, a omului de tip european, fără să am niciun fel de desconsiderare față de celelalte culturi, dar omul de tip european care pornește din Homer, care pornește din Platon, care pornește din evanghelii, scrieri de mii de ani vechime, știe că trăiește într-un climat unde cultura a fost lucrul cel mai important. Și nu există niciun motiv să nu continuăm acest trend.

D.V. – Pe de altă parte noi trăim într-o perioadă pandemică în care cultura a avut cel mai mult de suferit.

M.C. – Da, pe de o parte a avut de suferit, pentru că, fără îndoială librăriile s-au închis, nu s-au mai putut face evenimente, nu s-au mai putut face festivaluri de literatură, târguri de carte, prin care editurile câștigau foarte mult, dar pe de altă parte a câștigat pentru că oamenii închiși în casă au avut mai mult timp, au fost  mai puțin chinuiți cu slujbele lor și au mai consacrat ceva mai mult timp, să zicem o oră în plus pe zi sau două ore în plus pe zi pentru propriul lor suflet, pentru ca să se simtă niște oameni complecși, cultivați, adevărați, și-atunci au mai pus mâna și pe o carte.

Au mai citit, cei mai mulți prieteni ai mei au citit mai mult în pandemie decât înainte și partea bună a pieței cărții a fost că deși cartea fizică nu s-a mai vândut chiar așa de bine în pandemie, comerțul online cu cartea a înflorit. Comerțul online care trena așa în spatele comerțului cu carte fizică a profitat de pandemie și a înregistrat un foarte evident succes, a vândut foarte multe cărți în acești ultimi doi ani.

D.V. – Se apropie Ziua Culturii Naționale. Este o zi în care de obicei politicienii vin în față, spun cât de importantă este cultura, pentru ca mai apoi să nu facă mai nimic, ba chiar de multe ori să-i pună și piedici. Cum ar arăta pentru dumneavoastră o Zi a Culturii ideală?

M.C. – Vedeți, eu nu sunt un om foarte ceremonios și nu-mi sărbătoresc nici propria zi de naștere, ca să fiu sincer cu dumneavoastră așa încât, sigur sărbătorile acestea probabil că folosesc la ceva, sărbători naționale, acum sunt sărbători în fiecare zi, sărbătorim ziua cozii câinelui, ziua mustăților pisicii și așa mai departe. Poate că este un lucru frumos și bun să existe si o Zi a Culturii Naționale, nu sunt deloc în poziția să neg acest lucru, mai ales că este vorba despre o zi legată de viața celui mai mare poet român încă și probabil că va fi întotdeauna Mihai Eminescu.

Și eu cred că lucrul cel mai important care se poate spune în această privință este că cultura este făcută de oamenii de cultură. Cultura este făcută de actori, de regizori, de scriitori, de muzicieni, de artiștii vizuali, de dansatori și așa mai departe, nu este făcută de politicieni., nu este făcută de funcționarii culturali, nu este făcută de toți acești oameni care ies sau poate nu ies în față în momentul respectiv. Ei nu trebuie uitați, oamenii de cultură nu trebuie uitați, oamenii de cultură sunt oameni care nu sunt întotdeauna cei mai favorizați cetățeni din punctul de vedere al nivelului de trai, care au greutăți și au avut întotdeauna.

Tradițional se știe ,,poezie, sărăcie” , cum se spunea, cum spunea și Eminescu, așa încât acești oameni trebuie sprijiniți, nu numai iubiți, ei sunt iubiți, sunt foarte iubiți de public, dar trebuie și sprijiniți. Trebuie și sprijiniți prin toate mijloacele pe care le are o societate, ca să-și sprijine oamenii însemnați, oamenii care fac ceva  pentru această societate, care fac ca limba română, ca numele României, ca prestigiul României să crească în străinătate, pentru că nu numai sportivii fac acest lucru și oamenii de cultură îl fac.

Și-l fac uneori foarte eficient, deci ei trebuie sprijiniți, prin toate mijloacele și anume prin instituții culturale, independente de politică. Acesta e lucrul cel mai important pe care pot să-l spun, ele trebuie să fie independente, complet independente de politic, prin sprijin material, prin sprijin financiar, pentru oamenii de cultură și de asemenea printr-o gestionare inteligentă a prezenței românești în străinătate, acesta este un lucru foarte important . Cărțile românești trebuie să apară în străinătate , operele muzicale artistice de toate felurile, filmele trebuie sprijinite, ele ne arată așa cum suntem și așa cum am vrea să fim în afară.

D.V. – Aici este cumva un paradox, nu? Pentru că filmele românești câștigă premii internaționale importante, scriitori ca dumneavoastră câștigă premii internaționale importante și sunt foarte apreciați peste tot în lume, artiștii români în general reușesc să se impună pe piețele internaționale, dar dacă te uiți puțin cu atenție la ceea ce se întâmplă în țară vezi că nu beneficiază de ajutorul de care ar trebui să beneficieze.

M.C. – Da, este o realitate tristă, așa este, aveți dreptate. Cred că cea mai bună definiție a României a dat-o până la urmă Bacovia care spunea ,,țară tristă plină de umor”. Așa este, noi am fost întotdeauna ,,o țară tristă, plină de umor.” Niciodată în istoria noastră națională artiștii nu au fost văzuți așa cum ar trebui să fie văzuți de către o națiune civilizată. Ei au fost trecuți cu vederea, au fost de multe ori si calomniați, de multe ori siliți să plece din țară, cum s-a întâmplat de-atâtea ori și se știe foarte bine că cele mai mari șanse le-au avut artiștii care au părăsit România.

Și avem toate numele pe care le-am spus până acum, inclusiv multe altele ca Andrei Codrescu de pildă, care s-a afirmat foarte tare în Statele Unite. Toți aceștia au fost siliți să plece din România, pentru că în România nu numai că n-au fost ajutați și sprijiniți, ci li s-au pus bețe în roate continuu. Aș putea să povestesc și eu multe din experiența mea în privința aceasta, dar prefer să mă abțin.

Deci, nu e ușor pentru un artist să trăiască și să se afirme în România. Este o continuă luptă, o continuă suferință, o continuă putere de … ai nevoie de o continuă putere de îndurare, așa cum un boxer trebuie să știe să încaseze. Trebuie să știe să încaseze pentru că altfel nu poate rezista la un meci de nu știu câte runde. Dar aceasta este o realitate obiectivă  de la care eu pornesc, nu e o concluzie la care ajung.

Întotdeauna am fost sceptic , am știut la ce să mă aștept, nu mi-am făcut iluzii niciodată și iată că până la urmă am supraviețuit timp de patruzeci și ceva de ani și nu am fost doborât cum de multe ori m-am temut de-a lungul carierei mele.

Interviu realizat de Dan Vasiliu