O scriere captivantă
9 September 2022
„Ultima călătorie”, este o realizare poetică?
23 September 2022

Poate că povestirea în sine nici nu contează


 

La Editura Litera, cartea intitulată ”Cum să le spunem povești copiilor –ghid practic pentru a deveni un bun povestitor” pur și simplu, m-a însuflețit. Silke Rose West și Joseph Sarosy, autorii acestui ”îndrumar” îți dau deplină încredere în tine, că vei găsi în tine resursele unui bun povestitor.

”Fii tu însuți!” este unul dintre sfaturile pe care le primim cu bucurie, mulțumiți că modificările urmărite cu scopul de a deveni povestitori, nu implică schimbări majore.

De altfel, cererea copiilor, ”Spune-mi o poveste!” ascunde nu o nevoie de o construcție complexă, ci dorința celor mici de a se afla în atenția noastră.

Cei doi autori au experiență îndelungată cu copiii și nouă, cititorilor  ne facilitează înțelegerea  povestirii ca un instrument delicat care îi unește pe părinți sau pe bunici, de copii. De altfel, în paginile cărții apare repede semnalat faptul că: ”Esența artei de a spune povești este nu atât narațiunea în sine, cât relația creată”.

Părinții povestesc instinctiv copiilor, dar în această carte se explică niște mecanisme și, în plus, suntem ajutați să perseverăm în acest act pe care îl facem cu regularitate, confirmându-ni-se necesitatea povestirii. Există tot atâtea moduri de a povesti câți oameni sunt pe lume” se spune la un moment dat în paginile cărții și această afirmație ne încurajează să nu dezertăm, ci să ne perfecționăm, în stilul nostru, fie că suntem abia la început de drum, fie că ne aflăm într-o formă destul de avansată în calitatea noastră de povestitor. Îmbunătățirile pot apărea oricând pentru un povestitor care se respectă; și de ce nu ne-am dori să fim mai buni pentru copiii noștri? Povestea este puntea dintre realitate și imaginație. Copilul va privi realitatea cu mai mare deschidere și se va putea relaționa mai bine la propria imaginație. Există o condiție pentru povestitor; el trebuie să fie mereu prezent, să fie cu mintea acolo, pentru cel căruia îi povestește; cel mic va simți imediat dacă povestitorul trenează în mod nefericit narațiunea, dacă prea obosit fiind, pierde șirul evenimentelor. Povestirea în sine, poate că nici nu contează, în vreme ce inflexiunile vocii vor da savoare narațiunii.

Cei doi autori ne fac să înțelegem că în acest univers în care s-a dezvoltat atât de mult parenting-ul, tot povestirea este unul dintre cele mai eficiente instrumente de educație, de explicație, de clarificare, de rezolvare a unora dintre emoțiile pe care le au copiii.

Fără să fie o culegere de povestiri, cartea oferă totuși câteva exemple reușite scrise de fiecare dintre cei doi autori. În acest fel, aflăm că în noi poate să stea latent un povestitor. Descoperim în acest fel, că sursa bucuriei care se va revărsa asupra copilului ne împlinește și pe noi și ne face cu certitudine, mai fericiți.

 

Roxana Păsculescu