Precursor „eretic”: filozoful, sociologul Dimitrie Drăghicescu (1875-1945) – p2
6 December 2021
Probleme nesoluționate ale informaticii (I): factorizarea (desigur, rapidă!)
21 March 2022

Precursor „eretic”: filozoful, sociologul Dimitrie Drăghicescu (1875-1945) – p3, epilog

S-ar putea ca omul să nu fie încoronarea unei evoluții având ca punct de plecare primatele… ci dimpotrivă, maimuța să nu fie decât produsul inevoluției, regresului, degenerescenței speciei umane, cu toate că prima ipoteză a cucerit pe aproape toți oamenii de știință, moraliștii și chiar pe mulți savanți și filozofi creștini. 

Acest Epilog cuprinde ultime spicuiri din articolul incendiar publicat în 1938 în reputata Revistă de filosofie, conținând argumentarea originii extraterestre a omului modern anatomic și anteriorității acestuia față de maimuță.

Drăghicescu menționează oameni de știință precum „Kolman, Ranke și Schoetensack (care) urmărind cercetările lui Klautsch au putut stabili, bazat pe motive și fapte de netăgăduit, anterioritatea omului față de maimuță”.

Nu s-ar susține acel strămoș comun, postulat, impus dar nedescoperit, cu toate eforturile antrolpologiei oficiale. Argumentele evocate în articol trimit la desprinderea și evoluția, mult mai timpurie, a omului, din reptile. Procesul ar fi avut loc în paralel cu calea bătătorită a mamiferelor și primatelor. În aceste ipoteze, evoluția umană nu ar fi avut loc pe Pământ, nefiind găsite urme Homo anterioare păsărilor și mamiferelor. În acest timp, pe Terra, speciile simiene ar fi ajuns la încoronarea evoluției vieții.

Sosirea omului de pe o altă planetă ar fi indicată de apariția craniului de la Piltdown – fosilă de referință în antrolpolgie – având „curbe armonioase și frunte deja ridicată. <<Acest individ din Piltdown – scria Maret (Progress and History, p33) a trecut, deja, Rubiconul. El posedă o capacitate cerebrală care îl poate rândui între oameni și precis între englezi >> (sic! – n.red). Dacă Homo Neandertalensis, cu totul primitiv fizionomic, pare să fi trăit în Europa în pleistocenul mijlociu, omul din Piltdown a apărut ca descendent și rival în nordul continentului, în epoca glaciară. Toată lumea este de acord că Homo Sapiens este descendentul direct al Omului din Piltdown, prin Omul din Crô, apoi prin cel neolitic… R.R. Maret consideră că, pe atunci, o ființă mai avansată (decât neandertalianul) pe calea formei divine a omului  (more shapely in the way of divine human form) era imposibilă, evolutiv, pe Pământ. Toate probabilitățile sunt, deci, în favoarea ipotezei originii supra-terestre a adevăratului Homo Sapiens. Abisul care îl separă, în plan fizic și mai ales moral de contemporanul neandertalian nu poate să se explice altfel.

Dumitru Drăghicescu menționează observația, comună la vremea sa, a existenței unei discontinuități între speciile animale în progresie spre forma umană și formele umane ducând, involutiv, către primate. Joncțiunea nu putea fi făcută. „S-a forțat umplerea golului cu orice preț. S-a considerat că celebrul Pithecantropus Erectus ar rezolva problema. Dar… Este dovada unui rest de sentiment geocentric care a obsedat dintotdeauna imaginația oamenilor.

S-ar putea obiecta, și aici, că omul supraterestru, dacă existase cu adevărat, ar fi trebuit să lase urme imediate și suficient de tranșante ale superiorității sale mentale și tehnice, în timp ce civilizația ale cărei urme le găsim era rudimentară și evoluția sa – progresivă și foarte lentă. Dar, la o reflecție atentă, se poate ușor înțelege că o mână de indivizi deposedați de mijloacele lor tehnice, aflați într-un mediu ostil, nu putea da măsura capacității și științei lor.

Descendenții lor n-au putut conserva decât elementele cele mai rudimentare ale vieții practice: folosirea focului, domesticirea animalelor, cultura cerealelor, arta desenului și a sculpturii, credințele religioase și preceptele morale și juridice care le-au fost derogate. În starea lor primordială de izolare și în condițiile de viață găsite pe Pământ, nu au putut decât să regreseze și să devină rudimentari și elementari.

Ipoteza comparării „supratereștrilor” cu un gen de Robinsoni, naufragiați (eventual de nevoie) pe Terra este discutabilă. Există, probabil, o explicație mai complexă. „Coloniștii cosmici” nu puteau fi lipsiți de cunoștințe și mijloace tehnice. Dimpotrivă – zeii tuturor legendelor aveau instrumente, dispozitive și capacități miraculoase pentru pământeni.

În privința artefactelor străvechimii – de la uimitoarele, inexplicabilele monumente de arhitectură și inginerie a construcțiilor până la diafanele cupe din granit sau podoabele din platină ori aluminiu – acestea și altele există și constituie, contrar afirmațiilor lui Drăghicescu, „urme imediate și suficient de tranșante ale superiorității mentale și tehnice.” Mai mult, acestea reprezintă (desigur, în afara mainstream) discontinuități incompatibile cu predicata liniaritate a istoriei tehnice a umanității.

Absența oricăror indicii sau descrieri despre tehnologiile folosite sau absența structurală, programatică, a metalelor sunt de discutat, dar depășesc cadrul acestei teme. În schimb – observația autorului articolului privind pierderea, la descendenți, a cunoștințelor originare, pare confirmată de cursul istoriei. Posibil – o explicație mai nuanțată să fie de găsit și în această privință.

Autorul articolului – reamintim, publicat în anul 1938 – este, desigur, conștient de ultrajul dogmatic adus nu numai științei, ci și bisericilor: „Este probabil ca teologii să respingă cu cea mai mare energie ipoteza noastră. Totuși, privind-o îndeaproape, nimic nu contribuie într-atât la confirmarea sa precum dogma creștină a Căderii. În fond, aceasta nu este, poate, decât forma luată în imaginație de evenimentul sosirii omului pe pământ… povestirea biblică a Genezei istorisind, doar, cele ce li s-au întâmplat oamenilor eșuați pe acele meleaguri. Adam, gonit din Paradis de Iehova, viața lui în Paradis și -după cădere- pe pământ ne dau exact rezumatul imaginat al experienței oamenilor obligați să-și părăsească planeta de origine, eșuați pe Terra. Dogma Căderii exprimă foarte precis căderea oamenilor pe Pământ. Cuvântul spune exact lucrul.

În fine, viața edenică reprezintă, foarte probabil și în imagini naive, viața oamenilor pe planeta lor de origine înainte ca răcirea acesteia, personificată de un Iehova paternal dar iritat, furios, să-i forțeze să o părăsească. Fără îndoială, progresul tehnicilor pe care-l realizaseră acolo îi adaptase perfect, astfel că trăiau o viață cu adevărat edenică. Nu a mai fost la fel când au eșuat pe Pământ, unde au găsit condiții de viață oarecum analoge, totuși destul de diferite: o natură sălbatică și ostilă, cu care au dus lupta pentru a-și câștiga existența, cu sudoarea frunții. Știința, tehnica lor, industria, mașinile care le aduceau acolo sus viața edenică nu puteau fi deplasate și relocate pe Pământ. De acolo le-au izvorât toate necazurile, dar și toate posibilitățile conținute virtual în creierele lor, care urmau să refacă, să realizeze ceea ce numim civilizația, știința și tehnica noastră, în miile de ani care ne separă de sosirea lor. Câte gesturi, speranțe, credințe și atitudini  ar deveni comprehensible, dacă le-am raporta la originea supra-terestră a strămoșilor noștri. La disperare, ridicăm ochii și brațele spre cer ca și cum am dori să ne lansăm într-acolo pentru a ne salva de pământul acesta infernal, de viața mediocră și meschină -sau mai curând trivială- rea sau criminală în raport cu ce se realizase în altă parte. De acolo derivă toate visele nostre despre o vârstă de aur în viitor, care nu este decât proiecția vârstei de aur trecute.

Există, în cele de mai sus, idei fie neexplicate, fie neexplicitate de filozoful și sociologul Dimitrie Drăghicescu.De exemplu – refacerea, neconștientă, de către umanitate a unui traseu (poate ciclu) istoric demult trecut. Cum s-ar  împăca  presupusa decădere a eșuaților pe Pământ, hiatusul civilizațional milenar care a urmat, cu progresul multilateral, progresiv accelerat din – să spunem – ultimele două secole? Din nou, introspecția speculativă ar depăși obiectul evocării articolului din Revista de Filosofie.

„Pascal a avut despre aceasta o intuiție, genială ca de obicei, când vorbea despre măreția trecută a omului; și a exprimat-o în aceste gânduri profunde: <<Grandoarea omului este atât de vizibilă, încât izvorăște chiar din propria-i mizerie (misère). Întrucât ceea ce este natură la animale, numim mizerie la om… Ce va deveni, deci, omul? Va fi el egalul lui Dumnezeu sau al animalelor? Ce distanță înfricoșătoare. Cine n-ar vedea prin acestea că omul este rătăcit, căzut din locul său, pe care îl caută cu neliniște și pe care nu-l poate regăsi.>> Este motivul pentru care, în fiecare zi, adresăm unui Tată ceresc rugămintea Vie împărăția Ta. Ce dovadă mai elocventă s-ar putea cita în favoarea ipotezei noastre…”

În anticiparea reacției la ipoteza prezentată (în 1938!), filozoful și sociologul Dimitrie Drăghicescu menționează (și) în încheierea articolului: „…poate părea o simplă fantezie, o ficțiune din țara zânelor… Teza pe care am prezentat-o pe scurt reprezintă răspunsul adevărat la enigma originii omului pe Pământ și a adevăratului sens al vieții noastre pe această planetă. Ea deschide și o perspectivă luminoasă asupra viitorului nostru îndepărtat si oferă un răspuns enigmei destinului umanității pentru ziua în care planeta noastră, răcindu-se progresiv, ar face viața insuportabilă… constrângând ființele vii la moarte definitivă și dispariție totală. Terra este, probabil, doar o etapă a călătoriei din planetă în planetă, care este viața infinită a umanității, obligată să decadă și totuși ridicându-se mereu… în ideea perfecțiunii pe care nu va înceta să o conceapă și a lui Dumnezeu, în Care nu va înceta să creadă. ”

Acest prognostic optimist asupra destinului omului este contracarat, totuși, pe parcursul articolului, de zbuciumul inevitabilei ne-regăsiri a armoniei edenice. Generalizarea și exacerbarea celor ieșite din cutia Pandorei sunt, de asemenea, anticipate de autor, a cărui retragere din scena vieții poate fi corelată cu percepția proprie asupra condiției umane.

Veritabilă erezie modernă față de știință și religie deopotrivă, articolul publicat în anul 1938 a trecut neobservat și nedisputat. Atunci, ca și azi, altele erau capetele de afiș ale agendelor publice sau instituționale iar Marile Întrebări primiseră, deja, răspunsuri.

 

redactor Florin Vasiliu