BIRDMAN - Omul Pasăre sau Virtutea nesperată a ignoranţei, o vizionare aproape obligatorie!

Nu foarte des ai ocazia să vezi un film cu un orizont al aşteptărilor înalt, care să nu fie demolat după vizionare, sau măcar coborât sub limita de la care începi să te uimeşti. Însă cu Omul Pasare sau Virtutea nesperata a ignoranţei am răsuflat uşurată, căci nu a fost nevoie să fiu dezamăgită: mi-a oferit mai mult, m-a făcut să mă bucur dar m-a şi problematizat, şi deşi unii îl cataloghează drept comedie neagră, eu am rezonat la el ca la o dramă.

Viziunea lui Alejandro González Iñárritu (regizorală şi de scenarist), inovatoare si îndrăzneată, ne propune o serie de lupte interioare ale personajelor cu ego-urile proprii, fiecare dintre ele apropiind demersul când de un thriller psihologic, când de o parabolă, fiind când o incursiune in lumea teatrului, când o introspectie hilară sau dureroasă, când o dihotomie a personalitaţii, când o plonjare în imaginativ.

Fluent, magistral condus si coregrafiat, filmul este o provocare intelectuală autentică şi un demers artistic remarcabil, care clamează şansa de a comenta (critic!) statutul cinemaului american creator de francize, din care actorii principali se desprind cu greu si cu sechele.

De la început trebuie să vă spun că filmul nu este pentru oricine, dar dacă eşti pregătit să primeşti ce îţi oferă, vei avea satisfacţii incomensurabile. Şi dacă până acum Alejandro González Iñárritu ne-a copleşit cu Amores perros, 21 Grams, Babel, Biutiful sau The Revenant, filme de un dramatism acut cu o sinceritate abruptă, care arată chipul hidos al violenţei , al nebuniei sau pe cel al hazardului, cu Omul pasăre avem o abordare graduală a poveştii care ni se dezvăluie în straturi, fiecare adâncind drama, chiar si atunci când e vorba de umor negru. Nu este un film puzzle, dar subiectul se coagulează pe parcurs, nu se revelează dintr-o dată, aşa că devenim părtaşi cumva la călătoria personajelor, mult mai mult decât la orice alt film, ca la o piesă de teatru unde spectacolul se întâmplă sub răsuflările sălii, în vibraţia contopită a spectatorului cu actorul. Şi nu pare în nici un fel că acest dipol vremelnic, menit să se destrame la finalul reprezentaţiei, este în vreun fel inferior trăirilor prinse pe peliculă (un paradox al acestui film, care este în fapt o pledoarie pro teatru!)

Ce mi se pare genial la Iñárritu, este felul în care trasează culoarele pe care evoluează personajele piesei-film. Fiecare luptă cu ceva ( alter ego, dependenţă, prejudecăţi, incertitudine, frustrare, narcisism, vanitate etc) fiind într-un perpetuu conflict interior, pe care se grefează satira amară asupra showbizului – şi care se cristalizează în crize morale şi existenţiale, unele fruste, altele prezentate metaforic. Peste toate regizorul aruncă breşe de film de artă – Antonio Sanchez cântând la tobe în backstage sau pe stradă, un homeless declamând monologul din Macbeth în spatele teatrului - ca pe nişte ferestre spontane menite să lumineze şi să puncteze un cadru sau altul.

Până la final acest dans pe sârmă –la mare înălţime- al lui Riggan, excepţional jucat de Michael Keaton- este mult mai mult decât cronica unui actor cu probleme de personalitate. Este linia insesizabilă a distincţiei între realitate si ficţiune, este echilibristica profesională tragică a celor care nu vor să se depersonalizeze fiind la infinit un singur personaj, aşa că aleg să evadeze din francizele cinematografice. Este o parabolă a existenţei artistice care trebuie să-si descopere un contrabalans pentru a supravieţui.

Birdman sau Virtutea nesperată a ignoranţei este fără îndoială un film îndrazneţ şi magic-realist plin de staruri , care trebuie văzut nu doar o singură dată!

Vă invit aşadar să parcurgeţi filmul lui Iñárritu ca pe un alt dar pe care acest atât de înzestrat regizor ni-l face şi să vă bucuraţi de creaţia lui uimitoare!

Michaela Platon