De ziua națională, ca și la tîrgul „Gaudeamus”, ar trebui ca, indiferent de ceea ce ne desparte, să ne scoatem pălăria unii în fața altora pentru ceea ce ne leagă. În „O scrisoare pierdută” Caragiale găsește un final în care toată lumea se pupă cu toată lumea. Nu e o lume care să-ți placă, dar descoperi în ea o solidaritate care trece de dispute, la un caz de ceva. Azi ai zice că asta e solidaritatea sistemului corupt.

Caragiale,care nu-i înghițea pe liberali, voia să-i tîrnuiască în finalul piesei sale. Șantajiștii se pupă între ei, iar șantajații se prefac că uită de războiul lor cu cei care voiau să-i cumpere în secret.  „O scrisoarea pierdută” însă îi făcea și pe liberali să rîdă, nu numai pe conservatori, care ar fi trebuit să se recunoască și ei între personajele piesei lui Caragiale.

Asta n-a însemnat însă că „roșii”, cum li se zicea atunci liberalilor,  înghițeau orice de la Caragiale. Tinerimea liberală supărată l-a huiduit la teatru și a vrut să-l mai și pedepsească fizic după ce Caragiale și-a bătut joc de Garda civică, cea care, mă-nțelegi, avea grijă voluntar de liniștea cetățenilor. Asta in timp ce ipistații, polițiștii adică, aveau alte treburi, nu să asigure siguranța nocturnă a concitadinilor. Așa că, bună, rea, Garda civică făcea o parte din misia nocturnă a poliției. Că n-o făcea prea bine, asta e altă treabă, însă Garda își dădea silința și și-a tot dat-o pînă cînd poliția și-a intrat în misia ei, de n-a mai fost nevoie de civili care s-o suplinească.

De ziua națională ne pupam pînă acum unii cu alții, fără să ne întrebăm dacă sîntem urmăriți penal. Mai nou, cine e urmărit penal nu se mai poate pupa cu președintele țării la Cotroceni, fiindcă nu mai e invitat acolo pînă nu-și lămurește treburile cu justiția. Foarte bine, dar ce facem cu cei pe care justiția îi dă degeaba în tărbacă și cărora, după aceea nu le zice nici măcar pardon?

Cristian Teodorescu