Nu mă mai întreb de ce, cât şi cum îmi plac
piesele lui Radu Afrim, preferând să urmăresc doar cum se răspândesc în carnea
sufletului, ca un vaccin împotriva nepăsării, nedorinţei şi banalului.

Iar spectacolul cu surorile astea trei,
cehoviene doar ca pretext, survolează textul primordial, fiecare caracter
venind cu o realitate interioară paralelă- care însă se adună în final ca în
geometria eliptică în infinitul trăirii, unde/când, scurtcircuitaţi de
dispariţia aproape previzibilă a unui personaj, se întâlnesc toţi înţelegând că
trebuie să trăiască. Schimbând macazul, cu un swich spectaculos, călcând pe cadavrele
experienţelor trecute şi ieşind la lumină! Cum o va face fiecare...este o altă
poveste, iar egalul pe care Radu Afrim îl pune între plecare şi dispariţie
oferă o altă cheie în citirea textului lui, plin de capcane pe care nu
luciditatea le poate decoda - ci din contră, reconectarea cu acel metalimbaj
devenit formă de cunoaştere.

Viziunea sincretică a lui Radu Afim este una
care te consumă, te provoacă şi te îmboldeşte să îţi pui „acele” intrebari -
care, chiar dacă nu îşi găsesc răspunsul, devin insele rezoluţii de viaţă la
simplă enunţare. Solilocviile personajelor – de un lirism uneori copleșitor-
marchează eşafodajul acestei construcţii dramatice în care zbaterea
personajelor are şi nu are aceleaşi mize de viaţă. Şi devine clar ca găsirea
sensului existenţei (pe care toţi îl au înlăuntru dar nu l-au descoperit şi
încă îl caută), este una dintre liniile trasoare ale textului ce devine astfel
o călătorie interioară în căutarea ikigai-ului.

Cu o mișcare scenică solicitantă la maximum, cu
un decor între minimalist şi pictural, piesa lui Radu Afrim vine cu o densitate
de simboluri la vedere: de la recluziunea arţarilor în cuburi de sticlă- la
oglinzi şi oglindiri, de la imaginea christică într-un pântec de lumină- la
costumul de cosmonaut al unui gen de detaşare autistă şi mai ales la
vizualurile decorative sau halucinante – totul adăugând straturi pe care o
analiză psihanalitică le-ar putea decortica la nesfârşit.

Impresionantă de-a dreptul este chimia
actorilor- şi ei prinşi de înţelesurile textului- şi felul în care personajele
lor iau în stăpânire scena- pentru fiecare existând momente de strălucire în
care devin protagonişti, într-o dinamică uneori năucitoare şi cu o fizicalitate
epuizantă.

Irina Flaviei Giurgiu al cărei vis este dansul
umple scena cu coregrafii spasmodice, Andrei al lui Marius Manole ne
reaminteşte parcă episodul din Năpasta în care se mişca frenetic reconectat cu
pământul de pe scenă, iar Tuzenbah pe care îl întrupează Istvan Teglas îşi are
momentul lui de descărcare convulsivă, un climax în economia dezvoltării
personajului.

Distribuţia îi aduce împreună în această
aventură-spectacol pe Raluca Aprodu care este Mașa, pe minunata Natalia Călin
în Olga, Irinei îi dă viaţa Flavia Giurgiu într-un remarcabil exerciţiu de
măiestrie, Tuzenbach este Istvan Teglas pe care îl redescopăr cu fiecare rol,
Verșinin prinde contur cu un Emilian Oprea seducător, Ada Galeş este Natalia-
jumătatea lui Andrei Prozorov- rol în care Marius Manole este perfect
poziţionat, iar Irina Movilă ne-o dăruieşte pe soţia lui Verșinin, un fel de
victimă a dependenței de iubire. Şi nu ai cum să nu-l remarci pe Ciprian Nicula
în Bobi K68- un fel element liant între existențele de adulţi şi universul
copilăriei în care visul este starea curentă, un panaceu dar şi o dimensiune
numai bună de evadat. Cu această echipă Radu Afrim depănuşează personajele
înţesate de frustrări, netrăiri, vini şi complexe si mai ales pentru că nu sunt
la prima colaborare- se vede că au o lungime de undă comună.

Încărcată de simboluri, densă până la saţiu, plină de trimiteri de tot felul: filosofice, psihanalitice, morale, istorice, mitologice- piesa este o construcţie cu toate trademark-urile lui Radu Afrim, în care vizualurile, scenografia, mişcarea scenică şi performanţele actorilor se coagulează într-un TOT congruent , sinestezic, contrapunctic – care are grandoare şi strălucire .

Credit foto Mihaela Tulea si Ovidiu Moisin