The Favourite de Yorgos Lanthimos- sau fascinația cruzimii baroce- de Michaela Platon

Îl „urmăresc” pe Lanthimos cu bucurie de la The Lobster, acea fantezie paradoxală, ciudată şi ieşită din normă cu care ne asalta în 2015, adjudecându-şi meritoriul premiu al juriului la Cannes, apoi am trecut la The Killing of a Sacred Deer- un thriller psihologic care mi s-a părut şi mai înspăimântător cu cât absurdul devenea firul conducător al unui scenariu cu accente dramatice sălbatice, acut şi sugestiv în metaforele lui (și mai de speriat decât orice!), iar acum m-a uimit cu acest The Favourite- un film “de epocă” pus în pagina cinematografică într-un fel în care subiectul este adus în actualitate.

Căci
oportuniştii sunt o specie prezentă
în orice epocă, nesațul
cu care vor să propăşească fiind de ajuns să le alimenteze
strategiile- mai transparente sau mai consistente în funcţie de
inteligența
personajului.Iar Abigail este cu atât mai periculoasă cu cât, deşi
le mimează convingător-
nu are sentimente- şi este şi vicleană şi periculos de
inteligenţă. Emma Stone face un personaj atât de bine jucat încât
ne păcăleşte la începutul filmului şi suntem înclinaţi să o
plăcem şi să o compătimim, cea ce se vădeşte fără rost atunci
când îi iese la iveală caracterul şi înţelegem că Becky Sharp
şi Uriah Heep sunt modele palide faţă de verişoara scăpătată
ce îşi croieşte drum la curtea Angliei.

În
rolul reginei Anne- bolnavă, labilă
psihic şi dependentă
de atenţie - evoluează extraordinar Olivia Colman – făcând un
personaj patetic, o marionetă în mâinile doamnei de Marlborough
(Rachel
Weisz), prietena din copilărie şi partenera suveranei - în fapt
cea care guverna - fără măcar să ascundă asta- cu aroganţa
şi cruzimea celor care se cred de neînlocuit.

Filmul aduce o fascinaţie către formele de cruzime barocă de această dată, Lanthimos explorând cu toate trademark urile lui de filmare din unghiuri ciudate- curtea depravată a unei regine defazate şi vulnerabile, care devine terenul unor lupte interne pentru putere pentru care personajele angrenează toate strategiile şi atuurile posibile, într-o escaladă a maşinaţiilor și intrigilor dusă la extrem. De o mare fineţe a balansului între monstruos şi fragil, personajul jucat de Olivia Colman este cel care alimentează prin labilitatea lui starea de la curte, dând frâu liber egourilor să iasă la iveală şi avizilor de putere să acţioneze, într-o sarabandă a răsturnărilor de situaţii şi o dinamică a schimbării de forţe asediantă.

Gros
planurile desenează frust sentimente, intenţii, emoţii, iar
personajele sunt exclusiv conduse de instincte gregare într-un joc
al decadenței
şi vulgarităţii ce șfichiuie
printr-o satiră acută. Şi ne devine clară inspiraţia
excepţională
a
lui Lanthimos care delegă
acestă
poveste
(nescrisă
de el de această dată!) celor trei actriţe aflate într-un apex al
carierei lor, căci Rachel Weisz (pe care a distribuit-o şi în The
Lobster), Emma Stone ( într-o creştere profesională notabilă),
dar mai ales minunata
Olivia Colman,
fac un trio stelar
-
ce tractează scriptul într-o demonstraţie de forţă şi acurateţe
artistică, Abigail şi Sarah fiind ca
personaje în egală măsură de crude,
perverse şi manipulative, în timp ce suverana ne stârneşte
oarecare
compasiune
fiind singura
cu aparență
umană-
în interiorul ei sălăşluind însă un monstru de egoism în egală
măsură crud şi nemilos.

Distinct în ciudăţenia lui şi excepţional cinematografiat, filmul lui Lanthimos perpetuează un sound design antagonic pe alocuri perioadei la care se referă scriptul, aducând în universul curtii regale engleze de inceput de secol al XVIII-lea, sunetele experimental-agresive cu care ne-a obișnuit şi cartoanele de titlu ce fragmentează imaginile, dându-ne câteva clou-uri pt citirea poveștii- una grotescă dar perfect verosimilă.

Mult mai palidă, galeria de personaje masculine iese în evidenţă cu Nicholas Hoult (Collide, Mad Max- Fury Road, Dark Places, X Men – Apocalypse) şi continuă ceva mai estompat cu James Smith şi Joe Alwin, neîndoielnic trioul feminin surclasând.

Altfel
decât precedentele producţii, dar păstrând notele distincte ale
celui mai ciudat şi uimitor tânăr regizor grec, The Favourite
valorifică
talentul de director de imagine al lui Robbie Ryan- excepţional în
Wuthering Heights, Filomena sau Jimmy’s Hall şi I, Daniel Blake
ale lui Ken Loach- o alegere de excepţie care aduce plus valoare
acestei
pelicule
nominalizate major la Oscaruri.