Zoology – sau ce să faci când îți crește o coadă! - de Michaela Platon

Am apus de multe ori că îmi place în mod
special cinematografia rusă, că vibrez la emoţiile şi înţelesurile ei într-un
mod aparte, aşa că filmul lui Ivan Tverdovskiy m-a incitat cu problematica lui
acută. Căci nu e om care să nu se fi simţit la un moment dat exclus, hărţuit,
ridiculizat de semeni pentru ceva anume, sau doar pt că nu se apără şi îngăduie
să fie tratat aşa.

Zoology
este filmul unei transformări, al unei afirmări care vine însă târziu şi mult
prea dureros pentru Nataşa, o femeie ajunsă la maturitate fără să fi apucat
să-şi trăiască viaţa. Angajată a unei grădini zoologice, nemăritată şi locuind
cu mama, ea este o femeie sensibilă şi caldă, pe care apariţia unei escrescente
o face să se descopere. Căci Nataşa cea anodină, invizibilă, de care toată
lumea îşi bate joc devine - deîndată ce îi creşte o coadă! - un cu totul alt
personaj. Abia în situaţia în care anormalitatea o scoate din reperele ei
curente, femeia ia viaţa de la capăt învățând să se bucure, să iubească,
îndrăznind să o trăiască pentru prima dată, cu o fervoare, cu o exaltare şi cu
o naturaleţe pe care nu credea să le aibă. Transformarea Nataşei este aproape
miraculoasă- şi cea fizică, dar mai ales cea mentală- aşa că această experienţă
traumatizantă a cozii buclucașe- capăta noi valenţe: ea trebuie să se
obişnuiască însăşi cu noua situaţie şi să înveţe să se accepte aşa, lucru pe
care e capabilă să îl facă destul de bine. Nu la fel stă treaba cu ceilalţi,
care văd schimbarea, se tem şi o resping- fără însă să aibă habar de faptul
care a generat-o. Asistăm și la felul în care se naşte un mit urban, la
amplificarea lui cu fiecare repovestire, la inducerea spaimei de către
slujitorii bisericii, tocmai cei care ar fi trebuit să sprijine şi să ajute, la
nepăsarea şi suficiența medicilor pt care actul medical e doar o rutină şi o
birocraţie ce face abstracţie de pacient.

Cu
aparentele unui fantasy ce comentează acid societatea actuală, Zoology este în
fapt o dramă se se bazează pe hiatusul dintre aparenţă şi esenţa. Căci orice
handicap (chiar şi unul nevăzut!) este un motiv de batjocoră pt semeni, mai
degrabă decât unul de compasiune şi înţelegere.

Dur
de-a dreptul- de un realism crud este felul în care cine este diferit de normă -
ajunge să fie stigmatizat, degetul pe care societatea îl îndreaptă către femeia
care nu are nici o vină pentru că a dobândit o coadă şi disperarea de a se
descoperi singură cu această “ problemă” majoră de rezolvat - fiind motorul
acestui scenariu incitant. Iar finalul tragic pe care Tverdovski îl
prefigurează este aprape singura ieşire din această dramă personală. Natasa-
femeia caldă, veselă şi sensibilă care crede că poate lua viaţa de la capat-
realizează că totul este o mascaradă şi că nimeni nu o înţelege şi nu o acceptă
aşa cum este- asta însemnând că va trebui să reintre în tipare printr-o soluţie
extremă.

Dincolo
de parabolă sensibilă şi acută pe care ne-o serveşte scenariul, acest film
simplu-complicat deschide şi fereastra psihanalizei, căci totul se revendică
din zona asta, şi o face cu un fel de umor amar, cu o accepare de sine ce
devine revoltă, cu o descătuşare şi o recalibrare – ambele târzii, cu o
devoalare a societăţii ce ştie doar să lovesca, nu să şi rezoneze pozitiv cu
cei diferiţi sau slabi, cu un tablou hâd al lumii ăsteia depersonalizate,
scălâmbe şi incapabile de empatie.

Excelente
prestaţiile actorilor (Masha Tokareva şi Aleksandr Gorchilin în special) toţi
autentici şi înzestraţi, ce ne fac să afirmăm cu certitudine că cinematografia
rusă este în top- din păcate prea puţin promovată la nivel internaţional.