Portret: DOMNIŢA RALU

Domniţa Ralu (fiica cea mică a domnitorului Ion Gheorghe Caragea) a fost o tânără cultă, iubitoare de teatru şi cu o personalitate puternică. Într-o perioadă a patriarhatului tradiţionalist balcanic, Ralu a fost o fire nonconformistă, decisă să spargă tiparele unei societăţi conservatoare. Aceasta este imaginea păstrată de istorie despre Domniţa Ralu, fiindcă dincolo de acest tipar, înfăţişarea şi personalitatea ei au rămas învăluite în obscuritatea caracteristică epocii fanariote. Imediat ce a venit în Ţara Românească alături de tatăl ei (în iarna anului 1812), se spune că i-a cam „speriat” pe bucureşteni.

* * *

Conform amintirilor celor ce au cunoscut-o, Domniţa Ralu era înzestrată cu un dar artistic deosebit. Cunoştea limba şi literatura elenă, fiind totodată şi o admiratoare a culturilor franceză şi germană. Înainte de toate îi plăcea însă muzica şi teatrul. Cânta la pianul ei (un fel de clavir după cum i se spunea în limbajul „saloanelor” din acele vremuri), pe care l-a adus tocmai de la Constantinopol. Se pare că până la ea locuitorii Bucureştiului nu au mai văzut un asemenea instrument, considerându-l din această cauză un fel de „lux” nemaiîntâlnit. Cât despre teatru, acesta a fost pentru Domniţa Ralu mai mult decât un mijloc de a-şi alunga plictiseala, fiind un mod prin care se putea răspândi cultura. De aceea, perseverentă până la încăpăţânare, ea a reuşit să-şi convingă tatăl (zgârcit ca orice fanariot ajuns la tron ca să se căpătuiască) să-i dea banii necesari pentru a-şi îndeplini pasiunea vieţii sale: deschiderea unui teatru. Astfel, Domniţa Ralu a reuşit să treacă bariera uitării şi să rămână în istorie ca cea care a creat primul teatru din Ţara Românească.

* * *

Venită la Bucureşti alături de tatăl ei, Vodă Caragea (care în tinereţe a fost vornic în Moldova şi mai apoi dragoman la Constantinopol), Ralu s-a arătat foarte mirată când a aflat că în ţara unde urma să trăiască nu exista nici un teatru. Din acea clipă visul său a fost acela de a înfiinţa un teatru public, accesibil mai multor oameni, nu doar unei elite restrânse. Pentru a-şi mulţumi fata, Vodă Caragea a pus la dispoziţia Domniţei Ralu una dintre cele mai mari încăperi ale Curţii Domneşti. Ralu s-a ocupat de toate: a realizat nişte decoruri fanteziste din hârtie vopsită, transformând cu talentul ei o încăpere goală într-o adevărată sală de spectacole. Cum era însă o personalitate puternică, Domniţa Ralu nu s-a mulţumit numai cu rolul de simplu spectator. Deşi ştia că va stârni dezaprobarea multora, ea nu s-a sfiit să urce pe scenă şi să interpreteze mici dialoguri sau să recite poezii. Ceilalţi actori erau tineri care învăţau la Şcoala Domnească. Dintre ei în mod deosebit s-a remarcat un elev, pe nume Constantin Aristia. Încântată de talentul tânărului, Ralu nu a ezitat să-l trimită pe acesta la studii la Paris, cheltuielile fiind suportate în totalitate de Vodă Caragea.

* * *

În iarna anul 1817, la insistenţele Domniţei Ralu, Vodă Caragea a acceptat să construiască un teatru rămas în istorie sub numele de „Cişmeaua Roşie”. A fost adusă şi o orchestră, după modelul teatrelor din Europa. Totuşi, au existat şi unele neajunsuri: decorurile erau nişte improvizaţii, iar iluminatul se realiza cu ajutorul lumânărilor. După multă muncă, în septembrie 1818 a avut loc prima reprezentaţie cu Opera lui Rossini „Italianca în Alger”, susţinută de o trupă străină de la Viena, condusă de Johann Gerger.

Domniţa Ralu nu s-a putut însă bucura de teatrul său decât pentru câteva luni, deoarece în noiembrie 1818 domnitorul Caragea a fost nevoit să fugă din Ţara Românească. Pe scena teatrului de la „Cişmeaua Roşie” s-au dat însă în continuare spectacole până în 1825, când teatrul a ars. Reprezentaţiile aveau loc în limbile greacă şi germană, pentru ca în ianuarie 1819 să se joace prima piesă în limba română (faimoasa tragedie „Hecuba” a lui Euripide).

Vasilescu Gabriela