La Conferința de pace de
la Paris s-au înfruntat două tabere, cea a învingătorilor și cea a învinșilor.
La o sută de ani de la consumarea evenimentelor, orice observator de bun simț
poate deosebi vorbăria care a învăluit zecile de ședințe ale conferinței de
rezultatele practice dobândite la
sfârșit. Cei care stârniseră războiul trebuia să plătească, dar nu să fie
complet anihilați. Cei care suferiseră, trebuia despăgubiți. Unde era cumpăna
dreptății?

Ungaria a trimis la
conferință o adevărată echipă de șoc: 7 comisari generali, 7 simpli, 38 de
experți (mai ales pe problema transilvană, dar țara vecină își disputa
teritorii și cu cehii și sârbii), 6 consilieri politici, 14 secretari.
Conducerea o avea contele Albert Apponyi iar documentația însuma peste 1500 de
pagini, plus hărți. ”Un tezaur unic al științei ungare”, asigura contele. Din
ele desprindem câteva linii directoare cu iz de amenințare: dacă problema transilvană
nu se rezolvă într-un sens favorabil Ungariei, ”pacea și ordinea economică a
Europei erau în pericol”. O notă din 14 ianuarie 1920 avertiza: ”In
Transilvania românii și maghiarii trăiesc amestecați, rivali azi și poate
prieteni mâine, eventual plini de ură și pândind momentul să se năpustească
unii împotriva celorlalți, dacă nu se găsea o soluție echitabilă”.

Cum principiul
autodeterminării era pe buzele tuturor la conferință, nu puteau face nici
ungurii abstracție de el. Au declarat că, uniți cu sașii, erau depozitarii unei
civilizații mai vechi și mai dezvoltate, ”stăpâni ai orașelor, industriei și
comerțului și legați de pulsul viu al civilizației occidentale”. Jucaseră un
rol mai important datorită privilegiilor și a supremației naționale a rasei
lor. A le cere să trăiască într-o comunitate înzestrată cu civilizație
orientală, inferioară, de expresie ortodoxă,
însemna blocarea dreptului la viață
națională proprie. Și ca superioritatea să fie mai limpede afirmată,
delegația a adus în sprijin statistici, măsluite, cum au constatat chiar
experții străini. Ani de zile, populația română, atât la orașe cât și la sate,
fusese înregistrată la oficiile de stare civilă cu nume ungurești și introdusă
ca atare în evidențe. ”Armele de dominare” erau la unguri și la sași, care
aveau ”o populație elevată”, nu la români – continua argumentarea materialul
informativ. Superioritatea se exprima prin deținerea unui procent mai mare din
bogăția provinciei, întreprinderi industriale și miniere, financiare, căi ferate,
societăți pe acțiuni, asociații cooperatiste, lucru care, e adevărat, nu putea
fi contestat de români, majoritari numeric dar defavorizați material. Ca să
preîntâmpine o virtuală contestare, memoriul unguresc a explicat că românii
fiind o rasă inferioară, chiar când li s-a lăsat dreptul de inițiativă -
neprecizat – nu l-au folosit din incapacitate managerială. Și carențele
românilor sunt înșirate în continuare cu aroganță uimitoare: au procentul cel
mai mare de analfabeți, literatura lor națională e de dată recentă, sunt
incapabili să-și organizeze un stat unitar, papalitatea a trecut neobservată
peste ei, nu sunt autohtoni ci s-au insinuat încet de-a lungul veacurilor,
venind în Transilvania abia în secolele XV-XVI. Revendicările lor naționale
erau ”exagerate”, ”puerile”. Ideea ”preconcepută” a comunității de limbă cu cei
din Regat înseamnă ”rea voință” iar hotărârile Adunării de la Alba Iulia sunt
opera ”unui grup mic grup de români” încât ardelenii devin ”victima ”unei
anexări.

În concluzie: cererile
românilor se loveau de cererile ”sfinte și incontestabile ale Ungariei”.
Transilvania trebuia să fie autonomă, unită cu Ungaria ori independentă și
neutră însă orientată spre Occident. Ar fi un afront să se coboare instituțiile
democrate maghiare existente acolo,
”patria seculară a democrației”, la ”nevoile primitive ale statului român”.

Considerații jicnitoare,
falsuri, ignorarea realității istorice – nimic n-a fost uitat spre a-i
discredita pe români. Doar că, minune, conferința și prin ea întreaga opinie publică
internațională, s-a lăsat convinsă de ”opincarii” de români. Apponyi însuși a
trebuit să recunoască: ”Guvernul n-a putut să procedeze altfel. Drumul
iscălirii păcii e singurul pe care putem merge”. Că semnarea a fost lăsată pe
seama unor funcționari mărunți ori că 4
iunie a devenit zi de doliu național din pricina ”înjunghierii Ungariei” iar
presa maghiară s-a dezlănțuit promițând răzbunare – toate acestea reprezintă un
spectacol. Atât.

Pentru popoarele civilizate ale Europei, tratatul de la Trianon a reprezentat triumful dreptății, păstrând, la centenar, dimensiunea rezolvării înțelepte a unui diferend milenar.