Expoziţie "Țara albă | Costică Acsinte" la Noaptea Albă a Galeriilor

Vineri, 6 octombrie 2017, de la ora 20:00, galeria Artera(str. Vasile Lascăr, nr.63, București) se alătură Nopții Albe a Galeriilor – NAG cu expoziția Țara albă | Costică Acsinte, un proiect inedit care prezintă o selecție de portrete cu pacienți din Colecția Costica Acsinte. Expoziția creează cadrul pentru lansarea unor discuții împreună cu invitații Ada Solomon (producător de film), Adrian Buga (istoric și critic de artă, consultant al Casei Majestății Sale Regelui Mihai I al României) și Mario-Cezar Popescu (îngrijitor al plăcuțelor din Colecția Costică Acsinte). Printre ideile care vor fi dezbătute se numără: Țara vie a lui Costică Acsinte, Țara moartă a lui Radu Jude, Țara albă, Negative deteriorate din colecția Costică Acsinte vs. artă abstractă. Expoziția poate fi vizitată până la ora 03:00, iar discuțiile dintre invitați și public vor fi deschise între orele 20:00 și 00:00.

Artera, galerie multidisciplinară axată pe idei și proiecte prin care este explorată conexiunea artă-medicină este un proiect unic în România și va fi inaugurată sub această denumire vineri, 6 octombrie, în cadrul Nopții Albe a Galeriilor – NAG, cu expoziția Țara albă | Costică Acsinte. Conceptul galeriei este dezvoltat de Cristina Bobe, artist vizual și promotor al fotografiei medicale prin seria de expoziții Gentle Violence. Până în prezent, spațiul a mai găzduit o expoziție cu imagini din arhiva Dr. Richard Constantinescu, ce marchează începutul fotografiei medicale în țara noastră și o serie de proiecții de film printre care Arta chirurgului, realizat de Adrian Buga și Prof. Dr. Ion Christian Chiricuță, sau Testimonial, regizat de Răzvan Georgescu.

Noaptea Albă a Galeriilor a fost primul eveniment cultural nocturn din România după Noaptea Muzeelor. De-a lungul celor zece ediții desfășurate până în prezent, Noaptea Albă a Galeriilor a pus bazele unei platforme de promovare a artei contemporane și a tinerilor artiști români, atât prin încurajarea contactului dintre artiști și galerii sau spații dedicate artei contemporane, cât și prin prezentarea artiștilor unui public extins, căruia îi oferă în fiecare an oportunitatea de a descoperi arta generației din care face parte.

Organizator: Galeria Artera

Partener principal:ARGO Art Consulting

Parteneri:Colecția Costică Acsinte, Asociația Culturală Atelierele Albe, Taste Station

Parteneri media:Radio România Cultural, Revista Arte și Meserii

Țara vie a lui Costică Acsinte

Fotografiile lui Costică Acsinte sunt vii, imaginea lor trăiește, pulsează în privirile noastre și ne trezesc din starea de letargie doar atunci când „depozităm“' ceva în ele: amintiri, momente sau clipe. Sunt cadre clare, ușor de înțeles și simplu de pus în contextul timpului: fotografii de studio cu oameni din Slobozia. Odată afundați în universul lor, ne întrebăm cine apare în portrete, începem să fim părtași la nunți, mergem și noi la înmormântări, ne plimbăm prin fabrici, petrecem de sărbători − la Paște, la Crăciun sau Bobotează, salutăm profesorii cu elevii lor, privim acrobații amatori, vânătorii de dropii, ne invită pacienții prin spitale și trecem pe lângă surori medicale mândre de halatul alb. Amintiri, momente și clipe îmbălsămate cu mireasma regretului!

Imaginile prinse de ochii noștri miros a șmag românesc, greu, ponosit, dur, cu care nu ne identificăm așa repede, dar care persistă toată viața noastră. Au damf de țuică, de porc pârlit, de mălai ars, de haine vechi și de pene ude. Miros a moarte! Oamenii din fotografii continuǎ sǎ trăiascǎ himeric. Ne bântuie chipuri știute sau neștiute, unde gradul de familiaritate este mare, dar tot ne prefacem că nu-i cunoaștem, uităm să zămislim o ființă perenă, cu seva trasă din aceste suflete. Ne e frică să mărturisim că ei trăiesc prin noi, în noi!

Țara moartă a lui Radu Jude

Filmul-experiment nu putea fi făcut cu alte fotografii. Dacǎ folosea imagini din timpul progromului sau din colecția Comunitǎții Evreiești, devenea tautologic, era doar un alt film pe acest subiect. Cu acest tip de fotografii banale, Radu Jude a putut scoate ce este latent în noi: Ura! Negarea! Rasismul! Evident, demersul de a folosi oameni simpli din Slobozia pentru a-i suprapune poveștii lui este discutabil din punct de vedere etic, iar granița memoriei este ruptă de Jude la fel de brutal cum au invadat nemții Polonia, dar rezultatul este spectaculos.

Experimentul anulează identitatea acelor oameni, dar tot el, metafizic, strânge, într-o litanie nouă, chipurile lor risipite. Jude devine un colecţionar al clipei lor. Răspunzător, el adună himere, carcase, ochi de copii închiși, vag prezenţi în orbita golită, strânge hulpav și se amuză ca vânătorii de dropii. Pune la cingătoare chipuri trecute și chipuri trăite, portrete contorsionate, comune, cunoscute sau necunoscute și… dintr-odată ne prinde și pe noi, pe noi cei cu reflectări negru-lucioase ale spaimei personale, ale fricii în care vedem caverna infernală din interiorul propriu.

Chinuit parcă de cercetările sale, de jurnalele citite sau de filmele din arhivă, Radu Jude pare autoinserat în film. Se inserează ca o fiinţă la pândă, râde și plânge în așteptare, cu o autoironie supusă supliciului propriu. Îl simt în film, îl văd, dar îl descifrez greu, la fel cum descopăr o semnăturǎ ilizibilă a unui pictor, pusă rapid pe propria-i lucrare de artă! Dar eseul este semnat clar. Este al lui! Al lui Radu Jude! Cu tot cu evreii care nu apar, cu vânătorul de dropii și discursul antonescian, cu tăierea porcului de Crăciun și cu Carol al II-lea, toate amalgamate într-un Grand Finale românesc!

De la senzaţia de spaimă veselă la cea de neliniște prevestitoare, documentarul-eseu este ciudat, este crud, are un umor negru, fin. Este o comedie la care eu nu pot să râd, dar sunt convins că multi o să râdă mânzește. Nu mă refer doar la trecut, ci la minoritațile prezentului.

Viitorul este aproape, o să râdem de o să ne doară ficații!

Țara albă

"Când toatǎ viața ai trǎit cu ideea cǎ maxima

fericire este sǎ faci bine celor din jur, ai dorința

de a fi util pânǎ la sfârșit și, dacă se poate,

chiar după căderea soarelui."

(Prof. dr. Ion Chiricuță)

Singurătatea simțită în fața unei fotografii banale sau în fața unei opere de artă cunoscută te face să uiți de multe explicații din istoria artei. Imaginea, absolut statică, fără sunet, devine un tronson cu două sensuri, prin care unim momentul reprezentat de imagine cu momentul în care tu privești. Pe aceast tronson sunt gânduri proprii, analize ample sau prostești, care se deplasează continuu și toate converg spre a conștientiza și măsura locul, spațiul sau Timpul în persoană.

John Berger, cu ajutorul lui Walther Benjamin , ne ajută să înțelegem mai bine procesul de apropriere a unei imagini. Aparatul de fotografiat, în cazul nostru cel al lui Costică Acsinte, captează o imagine care devine transmisibilă, multiplicabilă, distrugând clipa trecătoare și oprind timpul pentru noi.

Acum cea mai importantă parte a demonstrației trebuie să plece de la faptul că fotografiile sunt tăcute, mute, încremenite. Deși folosim aceeași imagine, mă refer la fotografia de pe afișul expoziției, cea care apare și în documentarul-eseu al lui Radu Jude, sensul dat fotografiei de regizor este altul. Priviți cadrul din documentar atunci cînd apare fotografia! Ascultați ce se vorbește în momentul apariției fotografiei. Iar apoi, fără să demonstrez nimic, doar priviti-o pe perete in expoziția aceasta. Tăcere totală!

Pentru că imaginea este încremenită, iar sensul, înțelegerea și scopul momentului fotografiat nu sunt „lipite“ la vedere, ușor de înțeles de toată lumea, fotografiile se lasă pradă manipulării. Ele pot fi folosite ca argumente sau puncte de vedere diametral opuse, prin alipirea sunetului sau prin inducerea senzației de mișcare: close-up, detaliu, fragmentare, efecte tehnice de mișcare a ochiului prin fotografiere etc. În felul acesta sensul imaginii este schimbat. O imagine banală, cu un grup de doctori, asistente și brancardieri, fotografiați în fața spitalului, poate fi folosită în alte scopuri, bune sau rele, dar asta ține de etica folosirii imaginii.

Colecția de fotografii ale lui Costică Acsinte constituie un tot unitar. Ea stă la discreția antropologilor, istoricilor, istoricilor de artă, medicilor, vânătorilor, cercetătorilor speciilor dispărute (vezi dropia), militarilor, reporterilor, scriitorilor, istoricilor medicinei, și așteaptă să fie utilizate așa cum sunt, fără să fie decupate, rearanjate sau inserate într-o construcție „narativă“ dintr-un film, o carte sau o expoziție de artă.

Am ales, împreună cu Cristina Bobe, să fac o expoziție a memoriei. O expoziție fără sonor, fără ca imaginea să fie dublată de nimic. Doar scanările primite, imprimate pe o hârtie banală. O prezentare cu oameni simpli, cu medici și asistente din Slobozia, cu oameni demni sau puși pe glume, care se pozează cu sifonul în mână sau care stau drepți în fața vieții. Un loc al privirile lor și al privirile noastre! Un spațiu al privirilor, al umbrelor, al luminilor: „dar umbra și lumina sunt eu! Sunt eu, cel plin de contraste, de inegalităţi, suntem noi toţi, e însăși viaţa din jurul nostru”, scria pictorul umbrelor amare, Corneliu Baba.

Negative deteriorate din Colecția Costică Acsinte vs. arta abstractă

Fotografiile deteriorate ale lui Costică Acsinte nu sunt lucrǎri de artǎ abstractă, cum dorea să vadă în ele un critic de film. Doar imaginea de pe copia contact este relativ stabilă, cea de pe negativ, e încă vie, lucrează tot timpul. Negativul degradat devine un ecou negru, suculent vizual, dar doar o carcasă goală în care nu trebuie depozitat nimic. Este ușor să percepem rupturile, separările și pierderile de pe negativele distruse ca pe forme proiectate pe pereții peșterii proprii. Dar să ieșim la lumina realului, să nu zăbovim în caverna lui Platon prea mult.

Negativul unei fotografii, odată distrus, nu devine ușor de privit, nu este „deschis“ spre asocieri pentru că nu mai sunt oamenii pe el. Odată cu „plecarea“ oamenilor, funcția privirii este schimbată și imaginația activează labirintul propriu. Este un exercițiu extrem de periculos unde imaginația nu are ce căuta. Într-o imagine fragmentată nu trebuie să vedem tot felul de analogii: picturi abstracte, celule canceroase, păenjenișuri etc. Aceste fotografii au pierdut doar oamenii din ele. Au ajuns morminte fără nume. Atât!