In memoriam dirijorul CAMIL MARINESCU. Radio România Cultural va difuza miercuri şi vineri, de la ora 19,00, două emisiuni speciale dedicate dirijorului CAMIL MARINESCU. Câteva dintre interviurile realizate special de Sorina Goia pentru Radio România Cul

CAMIL MARINESCU  (29 sept. 1964 - 27 iul. 2020)

Mă uit
la cifre şi sunt seci. Iar viaţa lui, a colegului meu din Liceul de Muzică
„George Enescu”, se află strict în liniuţa dintre ele.

O viaţă
fabuloasă, plină de tumult, trăită cu patimă şi cu poftă. Fie că dirija,
vorbea, turna ciment, forja, tăia copacii din curtea mamei, alinta pisicile,
făcea scufundări sau paraşutism...

Iubirile
lui imense: Dumnezeu, Mama, Muzica, Pisicile.

În
zecile de conversaţii avute (unele înregistrate pentru Radio România Cultural
şi Radio România Muzical) am parcurs Pământul în lung şi în lat, pe toate
meridianele istoriei, georgrafiei, culturii. Camil era unul dintre cei mai
inteligenţi artişti pe care i-am întâlnit vreodată, cu acel ADN rarissim al
enciclopedistului. Renaissance man – însă
un Om cu harul de a împărtăşi ceea ce vede, înţelege şi cunoaşte. Vocea lui,
uşor răguşită, a depănat sâmbete întregi în AGORA subiecte din lumea
muzicii, arheologiei sau istoriei culturii... Împreună cu colegele mele
(ilustratori muzicali) îi ascultam săptămânal înregistrările trimise de pe
cealaltă parte a lumii, cu o bucurie veşnic nouă căci Camil era (oribil,
oribil acest trecut...) tipul de artist
care împărtăşea darul primit de la Dumnezeu.

Orice îl
înconjura merita cercetat. „Sunt curios
ca un pisoi” – aşa se caracteriza adesea şi putea merge pe firul analizei până
în pânzele albe.

Un om
greu de suportat prin meticulozitatea obsesivă în căutarea perfecţiunii. La
pupitrul unei orchestre repeta până la epuizare. La microfonul Radioului public
vorbea fără să obosească, aparent.

Un
concert nu era o căsuţă bifată ci o saptamână de muncă îndârjită, niciodată uşoară.
Mozart (compozitorul lui favorit) trebuia să sune ca Mozart, Bruckner ca
Bruckner iar Debussy ca Debussy. Cu tot efortul necesar.

Gestica
lui dirijorală era de sorginte (să o numim) clasică: limpede, determinată,
intransigentă, extraordinar de sugestivă.
Imaginea partiturii îi era clar memorată iar expresia sa nu lăsa loc
îndoielii sau variaţiei. Ca el şi numai
ca el trebuia să cânte orchestra. Iar
rezultatul ridica sala în picioare minute bune. Mai totdeauna se răsucea pe
călcâie şi făcea o dedicaţie: muzicienilor din orchestră, unui anume artist sau
publicului. Era replica lui de final ce lăsa un parfum anume în urma muzicii...

Demult
l-am întrebat: Când ţi-ar plăcea să
trăieşti? În ce epocă?

Mi-a
răspuns zâmbind: În viitor!

Firesc
deoarece trecutul îl studiase, prezentul îl trăia efervescent iar viitorul
merita cunoscut. Avea permis de căpitan
de vas, reînnoit periodic. Avea permis pentru paraşutism şi scufundări. A
scormonit adâncurile oceanelor, a condus iahturi şi a sărit cu paraşuta. Cele
mai noi maşini şi motociclete i-au
trecut prin mâini. Mai multe exemplare se aflau în garajele lui. Cu acele
„rachete” alerga pe circuite de viteză sau pe şosele. Nu mai ţinea numărul
accidentelor (cu motocicleta sau maşina). După un astfel de accident teribil pe
Şoseaua Kiseleff a trebuit să dirijeze în Festivalul Enescu; publicul a crezut,
poate, că din infatuare nu se întoarce la aplauze, însă era desfigurat din
impactul recent.

„Cred ca provocarea cea mai
frumoasă este să iei o orchestră normală (indiferent care fiind nivelul ei sau
zona geografică din care vine) şi să reuşeşti să o transformi sub mâinile, sub
vocea şi sub respiraţia ta.

Cred că idealul este să iei o
orchestră rusească şi să cânte Debussy precum Debussy. Să iei o orchestră
americană care să nu cânte doar curat şi să cânte Enescu ca nişte români. Sau
să iei o orchestră japoneză si să reuşeşti să faci să sune ca un Bruckner
născut în Austria.

Cred că idealul este ce facem noi
cu acei oameni.”

Nu am
apucat, din păcate, să văd vreo partitură scrisă de el. Da, era şi compozitor
iar unul dintre opusurile sale a fost interpretat de cvartetul din care face
parte Ciprian Marinescu, fratele lui.

Desena,
sculpta şi modela lutul. Un capitel din marmură
poza drept măsuţă ad hoc acasă la mama, în sufragerie...În garaj avea un
cuptor de topit metale, printre multe, multe
altele...

Glumeam
de multe ori la telefon spunându-i că Îngerul lui protector are viaţă grea şi
aripile cam ciufulite, alergat şi ocupat să îl ţină în viaţă după accidente, operaţii,
căzături de pe acoperiş sau vreun
burghiu intrat în palmă...

Avea
foarte mulţi prieteni; printre ei şi un
grup „Alpha” de oameni de ştiinţă de prim rang. Cu ei a intrat şi prin junglele
Americii de Sud, pe acele „tepui” unde natura pare să fi creat nişe în timp,
conservând plante şi vietăţi din ere pierdute în timp. „Cea mai frumoasă zi a fost când am intrat în junglă. A doua cea mai
frumoasă zi a fost când am ieşit din ea ...”. Pasionat de fotografie şi
filmat, a colaborat cu echipe de la BBC. Cu filmări şi cu muzici înregistrate
special pentru David Attenborough, cu care a stabilit tempourile...

Aproape
fără întrerupere am conversat în ultimii 15 ani însă ne ştiam de peste 40, de
copii, când amândoi luam acelaşi tramvai 20 spre casă, plecând de la Liceul
„George Enescu”.Nu vorbeam deloc (atunci) căci Camil era mai mic cu trei ani
decât mine şi cine s-ar fi uitat la un puşti firav!?! Peste ani, băieţelul timid a devenit
muzicanul apreciat mai mult peste hotare decât în ţară. Rigurozitatea şi
meticulozitatea obsedantă nu s-au dovedit incomode pentru orchestrele nipone şi
nici pentru posturile universitare. Profesor la Tokyo şi Osaka, conducea o
linie de doctoranţi. De multe ori studenţii îl urmau prin lume, chiar şi în
România. Dirija peste tot şi tocmai această alergătură pe toate continentele
(cu diferenţe uriaşe de fus orar şi temperaturi) i-a deteriorat sănătatea:
infarct, semipareze... Se lupta cu mai multe boli crâncene de ani buni. Cu înverşunare
a trecut peste ele şi a dirijat mai departe, iubind viaţa sub toate aspectele
ei. Pisicile mai ales. Curtea mamei, la marginea de nord a Bucureştiului, era
sanctuar pentru zeci de mustăcioase. Micky Mâţ, Momâţ şi alte nume de alint îşi
aflau protecţia sub sălciile uriaşe. Pentru ele, lăsa aeroterma în pod, iarna,
şi saci cu mâncare. În casă, printre rafturile bibliotecii cu înregistrări de
excepţie sau teancurile de cărţi şi partituri, găseai cutii simandicoase de
pateuri sau bobiţe. Nimic nu era prea scump, totul pentru ele...

Nu vreau
şi nu pot să scriu despre dirijorul Camil Marinescu. Sunt atâţia care îl cunosc
şi îl admiră. Sau nu. A avut un munte de calităţi şi tot atâtea defecte.
Dumnezeu ştie cum să echilibreze totul şi mintea lui sclipitoare nu era uşor de
răbdat. Peste toate, însă, Camil era omul care, numai povestindu-ţi ceea ce
văzuse, te făcea să te simţi mai deştept. Avea acea inteligenţă contagioasă
vehiculată fermecător sau cinic, în funcţie de
interlocutor.

Colegul
meu de atâtea zeci de ani nu mai este...

S-a
întors acasă, ca un somon la izvorul unde s-a născut. Ce nu au reuşit bolile
incurabile a răzbit un virus luat la o analiză în Spitalul nr 9, de la un
doctor cardiolog asimptomatic, care nu purta corect masca, pe nas. La un alt
spital, Victor Babeş, a fost tratat cu tot ce se putea mai bine iar el le-a
mulţumit public îngerilor veghetori de acolo. În trei săptămâni, sănătatea i
s-a deteriorat accelerat:” Mă transformă în gelatină.. Îţi topeşte
creierii…Te sfâșie…Coşmar…” îmi scria
cu greu.

Şi ultimile cuvinte primite de la el: “Tot mai rău…Oroare…”

Îngerul
a ostenit...

Sorina
Goia